„Sunt tristă pentru că mami merge la serviciu”

„Sunt tristă pentru că mami merge la serviciu”

ALMA-Views-Supernova-1987A

Energie. O captează, o creează, o transformă, o învârte pe toate părţile, o eliberează. Fiecare zi cu Lidia e ca şi când ai supravieţui unei Supernove (poate nu întâmplător îi plac aşa mult planetele). Te dă peste cap, te scoate din papuci (uneori la propriu, când e musai să sari cu ea în pat pe cântecelul „Five Little Monkeys”), te provoacă, faci febră musculară, plângi, râzi, te odihneşti şi o porneşti din nou. E o cursă a energiilor, o luptă cu cele negative şi o victorie (mereu prea scurtă, parcă) a celor pozitive. Am mai scris anterior, eu o las să fie furioasă, acel „raging” amintit frecvent de Aletha Solter. Dar în ultima vreme, simpla criză de furie nu-i e de ajuns. E o frământare internă pe care nu o poate gestiona singură, nici ea nu înţelege de unde are atâta nerv în ea. Şi nici eu, dar mă străduiesc, lucrez cu mine ca să am capul limpede să lucrez cu ea. Într-o seară, agitaţia de peste zi s-a împletit cu încăpăţănarea ei de Capricorn şi au fuzionat într-un tantrum teribil. După ce am încercat mai multe variante, una dintre cele mai bune soluţii găsite a fost să verbalizez emoţiile şi sentimentele ei, într-un moment în care furtuna se mai potolise şi mă putea auzi. M-am aşezat pe jos, lângă ea şi m-am auzit, parcă privindu-mă prin ochii ei, vorbind pe un ton calm:
„Eşti obosită, puiule. Eşti tristă”
„Da”…snif
„De ce eşti tristă?”
A dat 2 răspunsuri la derută, apoi m-a surprins. „Şi de ce mai eşti tristă?”
„Pentlu că mami merge la servici” (îl pronunţă pe „r” doar după vocale).
Am respirat. M-am simţit ca un călător în centrul Pământului, descris de Jules Verne. Mi-am adunat toate forţele ca să aduc argumente care să-i arate că sentimentele ei sunt importante pentru mine dar şi că o pot ajuta să şi le gestioneze, să depăşească starea. I-am propus să vină a doua zi cu mine să vadă unde lucrez. În dimineaţa următoare, nu a mai vrut.
I-am explicat şi îi explic aşa cum pot eu mai bine dar anxietatea e în continuare acolo şi mai iese la iveală uneori. La somn, e esenţial pentru ea să doarmă pe umărul meu sau chiar pe mine, cu totul. Simte nevoia de multă apropiere, câteodată nu pot psihic sau fizic să-i ofer atâta cât îi face ei bine.
Mi-ar plăcea să găsesc nişte exerciţii care să mă ajute să lucrez cu ea în direcţia asta, a transformării frustrării, a eliberării ei într-un mod care să nu-i dăuneze nici ei, nici celor din jur. Ştiu că sunt diverse jocuri, poate nu le folosesc în momentele ei de deschidere, poate nu toate funcţionează mereu, încă nu-mi dau seama. Subiectul rămâne o zonă de explorat pentru mine. Voi cum abordaţi situaţia în care mersul la serviciu le provoacă emoţii puternice copiilor voştri?

Abonează-te la blog

LEAVE A REPLY

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

No Comments

  • avatar image

    alinafilip

    ianuarie 6, 2016 Reply
    Am trecut cu baietelul meu prin crize de plâns cand trebuia sa il las dimineața la gradi, ca apoi sa ma intorc acasa la cel mic de câteva luni. Înțelegeam ca cel mare suferea ca nu pricepea de ce eu merg acasa si el trebuia sa ramana cu niste straini. Cu toate ritualurile de dimineață privnd impregnarea unei stari cat mai pozitive (gadilat sub plapuma sa nu se scoale frustrat, ascultat muzica lui preferata in masina, luat masinute mari, mici, de toate felurile..), una avea succes de cele mai multe ori: ii "umpleam" buzunarele cu pupici, atat cat imi cerea el, care sa ii ajnga atunci cand i se făcea dor de mine. Doar el stia ca are ceva invizibil dar puternic ca atașament ce ii dadea forta sa ne despărțim ok si sa treaca cu bine peste distanta de peste zi.. Am mai auzit pe un blog ca mamica i-a dat baietelului niste elastice de par ca sa ii tina de urat (ca asta avea in buzunare :); how sweet).