Semi-adultul de la 30 și ceva de ani

Eu nu mă văd adult. Nici acum la 34 de ani. Nu că aș fi fost vreodată copil, în sensul năzbâtios al cuvântului. Mereu (prea) rezervată, (auto) analitică, sceptică și totuși naivă. Cumva, am răzbătut până la vărsta asta.

Până la vreo 28 de ani, am fost un fel de adolescent neînţeles.

Inclusiv când aveam deja un copil al meu. Deși nu cred în praguri, cred că pe la vârsta de 30 de ani s-a întâmplat ceva.

M-am transformat într-un semi-adult.

Sunt mai rezilientă la frustrări. Sunt conștientă de ceea ce-mi place și mă motivează, pe plan profesional. Am înțeles, parțial, ce vreau de la viață (nu mi-e clar și cum pot obține însă).

Abia acum simt că m-aș putea duce înapoi în timp și aș avea câteva lucruri să îi spun adolescentei de la 15 – 20 de ani.

Știți ce m-aș încuraja pe mine să fac, dacă m-aș întoarce în timp?

Să mă desprind de casă. Să plec pentru cel puțin câteva luni în străinătate. Să cunosc oameni, culturi, contexte diferite. Să mă joc cu ideile, să dansez, să mă las pradă spontaneității. Să mă descopăr pe mine, locuind singură.

Înapoi la 30 și ceva de ani.

Unele stări au rămas netrăite. Rebeliunea adolescentină parcă arde mocnit, de supărare că nu a ieșit la iveală la timpul ei. Educația strictă a bunicilor și-a pus amprenta.

Apoi apariția Lidiei. M-a făcut să-mi privesc trecutul în ochi.

Am evoluat mult și sunt recunoscătoare pentru asta. Apreciez ceea ce am, dar semi-adolescentul din mine mă trage iar de mânecă.

În prezent, parcă am luat-o de la capăt.

Seara trebuie să ies cu „bilet de voie” de la soț sau ai mei, asigurându-mă că rămâne cineva cu Lidia.

Mi-am asumat asta când am făcut copil, o să spuneți. Așa e. Semi-adolescentul interior se revoltă.

Când visez la călătorii, ratele la bancă mă înfruntă, rânjind: „pe bune? cu ce bani?”

E un cerc vicios.

Mereu aștept câte ceva și-mi spun că mai e timp. Oare mai e?

Foto credit Event Portrait

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts