Recomandare carte pentru părinţi şi cadre didactice „Comunicarea eficientă cu copiii”

Recomandare carte pentru părinţi şi cadre didactice „Comunicarea eficientă cu copiii”

2015-03-14 18.52.58

O carte pe care am citit-o cu sufletul, cu gândurile în rezonanţă cu textul, cu zâmbetul pe buze şi uneori chiar cu lacrimi în ochi, în metrou, dimineţile spre serviciu. O lectură care m-a făcut să mă gândesc inclusiv la abordări eficiente ale comunicării între adulţi, nu numai cu copiii. Scrisă la persoana întâi, plină de exemple şi povestiri reale primite de la diverşi părinţi şi profesori, presărată cu benzi desenate care marchează dialogurile posibile între adulţi şi copii precum şi soluţiile pe care le propun autoarele, cu tot cu rezultatele aşteptate. Se leagă foarte mult de ideile pe care le-am citit la Aletha Solter, Larry Cohen, Daniel Siegel etc, ba mai mult, vine în completarea lor, atingând relaţiile profesori – copii şi părinţi – profesori. Postarea nu se vrea a fi una comercială, nu promovez editura şi nimic altceva, doar informaţia pe care o găsesc extrem de utilă şi chiar transformatoare. Şi cu entuziasm, vreau să o împărtăşesc.

Sfaturile autoarelor se bazează pe 3 mari etape în comunicare:

  • Acceptarea sentimentelor interlocutorilor, în acest caz copiii – noştri, ca părinţi sau a elevilor noştri, dacă suntem cadre didactice. Fără a judeca, fără a învinui. Dar cu aducerea în discuţie şi a propriilor sentimente pe care ni le trezesc replicile celor mici şi cum facem să le gestionăm pe toate
  • Alternative la pedepse, critici şi laude, alternative care generează o autodisciplină apărută firesc, nu impus
  • Rezolvarea problemelor împreună cu copiii, prin enunţarea situaţiei, notarea tuturor ideilor care apar (şi de la copii şi de la profesori/părinţi) şi apoi selectarea celor mai potrivite, tot împreună cu copiii. Astfel, ei iau parte în mod direct şi decisiv la hotărâri care îi vizează

La nivelul de părinte de copil de 3 ani şi un pic ce încă nu merge la grădiniţă dar e foarte energic şi vehement, eu sunt undeva între faza de acceptare a sentimentelor (atât ale ei cât şi ale mele) şi găsirea de metode pentru a nu o pedepsi, a nu o recompensa sau lăuda inutil, decât prin descrierea a ceea ce a realizat dar şi exprimarea bucuriei. Recunosc, sunt încă multe momente când îmi sare ţandăra suus, pe pereţi şi am probleme cu autocontrolul. Iar la capitolul autonomie sunt bulversată pentru că e la momentul de o debusolantă indecizie „stai, stai, fac eu singură, lasă-mă!” vs „mamiiii, nu pooot, ajută-măăă tuuuu” 🙂

Un capitol este dedicat abordării copiilor care au rămas închistaţi în anumite roluri, în general roluri pe care le-au atribuit alţii, indiferent dacă sunt negative sau pozitive dar care îi forţează, fără să-şi dea seama, să acţioneze limitat şi îi împiedică să evolueze (ex: eşti un uituc, X nu se pricepe la matematică, Y este artistul familiei etc). Aici m-a atins tare la inimioară pentru că toată copilăria şi adolescenţa mi-au fost marcate de comparaţii cu alţi colegi şi obligativitatea de a avea un spirit competitiv la şcoală deşi pe mine nu m-au interesat notele niciodată, remarci asezonate cu contrariile „nu poţi”, „nu o să-ţi iasă”. Mi s-a atribuit de nenumărate ori rolul de „fată cuminte”, cuvânt pe care acum îl detest la adresa mea. Iar eu mi-am auto-asumat rolul de persoană foarte sensibilă şi dependentă de părerile celor din jur. Sunt piese în care nu aş fi vrut să joc, personaje pe care nu-mi doresc să le interpreteze nici copilul meu. Şi nici alte roluri nu vreau să aibă. Scopul meu este ca ea să fie ea însăşi. Mereu.

Citind cartea, mi-am exersat stăpânirea de sine, mi-am imaginat deja ce răspunsuri îi voi da copilului atunci când, involuntar, mă „provoacă”, îmi fac planuri despre cum să abordez situaţiile delicate legate de nereuşitele sau dezamăgirile de la şcoală, din comunitate şi nu numai. De fiecare dată când recitesc pasaje din ea, cartea îmi dă încrederea şi impulsul de care am nevoie pentru a-mi îmbunătăţi şi chiar schimba atitudinea. Nu oferă reţete magice, e nevoie de foarte multă răbdare, perseverenţă, automotivare, e ca la instituirea unui nou obicei, dificilă, poate chiar dureroasă la început, cu suişuri şi coborâşuri. Dar rezultatele povestite acolo sunt uimitor de logice şi tare încurajator este faptul că niciun copil nu mai pare dificil.

Mai jos, un pasaj din carte, care face referire la 7 metode pentru a-i îndemna pe copii să coopereze într-un exemplu care pe mine m-ar face, ca primă reacţie, să îmi pun mâinile în cap şi să alerg în toate direcţiile ca o nebună, ţipând. Dar se pare că nu asta e soluţia pentru ca cei mici să ţină minte că nu e bine (să arunce cu vopsea pe jos, în cazul de faţă!!) şi de ce nu e bine 🙂 Citez:

În loc de chestionări şi critică, aplică următoarea formulă:

1. Descrie problema: „Văd vopsea proaspătă pe tot parchetul”

2. Oferă informaţii: „E mai uşor să ştergi vopseaua înainte să se usuce”

3. Oferă o variantă: „Poţi să o cureţi cu o cârpă udă sau cu un burete înmuiat în apă”

4. Exprimă-te printr-un cuvânt sau printr-un gest: „Vopseaua!”

5. Descrie ceea ce simţi tu: „Nu-mi place să văd parchetul împroşcat cu vopsea”

6. Aşterne pe hârtie. „ATENŢIUNE! CĂTRE TOŢI ARTIŞTII! Vă rugăm să aveţi amabilitatea ca la plecarea din cameră să lăsaţi parchetul aşa cum l-aşi găsit. Cu mulţumiri, Conducerea” 🙂

7. Fii glumeţ (foloseşte altă voce sau alt accent): Cântă în stil country-western: „Ah, uite pe podea vopseaua, / Ce păcat că s-a-ntâmplat! / Adu cârpa şi găleata / Să m-ajuţi să facem curat”

Se pare că astfel copiii se simt empowered şi resposabilizaţi, astfel că data viitoare îşi vor aminti şi vor ţine cont de regula stabilită care nu le-a fost impusă în mod brutal (li s-a transmis în scris într-un mod jucăuş) şi de sentimentele părintelui care îşi doreşte parchetul curat.

Abonează-te la blog

LEAVE A REPLY

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Comments (1)