Prin Bulgaria – de vizitat, de avut în vedere (partea a II-a)

Prin Bulgaria – de vizitat, de avut în vedere (partea a II-a)

Categorie:Călătorii

Trandafiri, castraveţi, roşii…ne-au urmărit pe tot parcursul călătoriei noastre pe meleaguri bulgăreşti. Dacă în partea I am povestit cum le cultivă şi le mănâncă ei la toate mesele, mai adaug aici nişte bucate tradiţionale de-ale lor, pe unele le-am încercat, pe altele doar le-am privit la „vecini”:

  • Tarator: o supă rece din iaurt, castraveţi şi mărar (era rece rău pentru un fel principal, eu sunt obişnuită să mă treacă toate transpiraţiile de la o ciorbă fierbinte)
  • Kavarma de pui sau porc: un soi de tocăniţă, carne şi legume înăbuşite, preparate în oale de lut – soţul a fost tare încântat, carnea era foarte fragedă, se topea în gură
  • Mai e varianta pui la gondolă: carnea stă pe un băţ care se sprijină la ambele capete pe un castron în formă de gondolă, şi sub ea, în „bărcuţă” e un fel de sos – pe asta nu am gustat-o dar am văzut-o la mesele alăturate
  • Evident, salata bulgărească – brânza lor e foarte bună , un gen de feta dar nu atât de grasă şi nici aşa sărată ca la greci
  • Ca desert, iaurtul cu nuci şi miere (dar şi cu alte ingrediente) pare foarte popular – pe mine, combinaţia m-ar propulsa direct în camera cu „tron”, deci am optat pentru ceva mai decadent: clătite cu ciocolată şi un pic de îngheţată de vanilie :))

Ce nu recomand: supa de pui – grasă, cu un gust dubios, am stors şi lămâie, cum ne-au servit-o, dar tot degeaba, a fost imposibil de mâncat.

Restaurantele din Varna (o Constanţa bulgărească) unde se papă bun şi proaspăt:

  • BM Gradinata, din reţeaua BM Restaurants, situat într-un parc mare şi frumos, la intrarea în Varna, venind dinspre Nisipurile de aur (parc în care este şi Delfinariul, lângă care tot cei de la BM au o cafenea)
  • Fratelli din Vinitsa, un soi de cartier la periferia Varnei. Da, zona arată cam ciudăţel (Rahova…gen) dar clienţii păreau foarte ok, deci presupun că nu e rău famată

De altfel, cam toată zona pe unde ne-am învârtit, e mult mai puţin amenajată şi populată decât în România, tufişurile sălbatice mai abundente dar gunoaie ar trebui să le cauţi cu lupa ca să le găseşti.

Revenind la ce am vizitat, cum spuneam în primul articol, după o zi în care ne-am copt pe plajă dar în apă nu am putut să ne bălăcim la cât era de rece, am căutat pe net locuri pe unde ne mai putem plimba. Aşa am ajuns la mănăstirea Aladzha, un străvechi lăcaş unde, în celule sculptate în piatră, călugării se simţeau mai aproape de Dumnezeu. Cât despre afişul de mai jos, Lidia a zis că cei care au făcut desenul animat Moana Vaiana (apropo de asta, deşi am văzut filmul, eu tot n-am priceput de ce are două nume) s-au inspirat de aici 🙂 (mai precis din poza aflată în dreapta jos)

Practic, e vorba despre o stâncă foarte mare pe care au pus un sistem de scări tip schelă, iar celulele făcute în piatră sunt pe două niveluri. Ca să înţeleagă turiştii la ce folosea fiecare grotă, au agăţat picturi cu ce anume se făcea în fiecare „cameră” în parte. Muzeul din cadrul complexului oferă o imagine de ansamblu (o machetă, miniatură a mănăstirii în piatră) şi mai multe detalii despre viaţa pustnicilor care au trăit acolo în secolele XIII – XIV. E o senzaţie aparte când realizezi că acei oameni îşi derulau toate activităţile pe un astfel de material tare şi auster. 
La vreo 10-15 minute de mers lejer prin pădure, sunt catacombele, adică foste peşteri care se pare că au fost locuite şi mai de demult, în secolele V – VI, dovadă că cercetătorii au găsit acolo vase din ceramică, monede, picturi rupestre. Acum arată efectiv ca nişte găuri, deci mai relaxant e drumul până acolo, nu obiectivul turistic în sine.

Sfat: dacă vă ştiţi cu pielea apetisantă pentru insecte, daţi-vă cu spray înainte de a intra pe cărare, pe mine m-au umplut de bube ţânţarii, păienjenii sau ce dihănii înaripate erau pe acolo. Vă daţi seama că mâncărimea era la cote înalte. Am avut inspiraţia de a mă „spăla” cu apa rece de izvor, cu care îşi umplu majoritatea vizitatorilor sticlele şi mi-a trecut disconfortul pentru un timp.

Tariful de intrare e decent, 5 leva/adult, include mănăstirea, catacombele şi expoziţia permanentă din muzeu. Se ajunge uşor cu maşina sau se pot face trasee turistice lejere în zonă.

Apoi, am hotărât că e momentul să vedem şi ceva mai comercial (nu a fost o idee prea grozavă) şi ne-am dus, pe caniculă, până la Nisipurile de aur, adică Neptunul & Mamaia de la bulgari, aş adăuga eu. Normal, mai curat şi mai civilizat decât la noi. Dar aici mi s-a confirmat faptul că lipsa magazinelor, buticurilor cu suveniruri şi a barurilor, era doar în zona în care am ales eu cazarea 😀 La Nisipuri le găseşti din plin.

Nu m-am putut abţine de la poza standard, cu cârnaciori pe plajă :))

Ca orice staţiune care „se respectă”, roata mare şi o copie a Turnului Eiffel (util, de altfel, pentru că te poţi adăposti de soarele puternic) fac deliciul pozacilor (cam ca ăştia de mai jos :)) )

Am mâncat la una dintre terasele no name de pe faleză. Ne-am aşezat acolo doar de gura PR-ului lor, ca să nu ne prezinte tot meniul în amănunt (pe bune, vorbea încontinuu!). Acolo am luat supa oribilă dar şi clătitele care m-au împăcat 🙂 În concluzie, părerea mea e că la Nisipuri mergi cu familia doar dacă vrei să ai totul „la botul calului”, şi fără copil dacă te tentează distracţia „elitistă”, cluburile de noapte şi „ispitele” pe care le-am văzut la tot pasul.

Încheind cu ceva frumos şi, din nou medieval (slăbiciunea mea), în ultima zi, în drum spre vamă, am făcut un micuţ ocol până la Cap Kaliakra. A fost modul nostru de a ne lua la revedere de la Marea Neagră din Bulgaria şi pe cuvânt că a fost o alegere frumoasă. Intrarea costă doar 3 leva/persoană (adult) şi presupune un drum de circa 20 de minute pe fâşia de pământ care se termină în mare, printre ruinele cetăţii din secolul al XIV-lea. Aproape de capătul stâncii, lângă micul muzeu care înfăţişează istoria cetăţii în care au locuit mai întâi greci, apoi romani, este amenajată şi o terasă foarte îmbietoare. Noi însă nu am avut timp să zăbovim.

În parcarea de la Kaliakra

La revedere, mare dragă!

Deci, măi oameni buni, ţinuturile astea care au aparţinut României (Balcic) şi care se învecinează cu noi, sunt foarte ofertante, dacă avem curiozitatea şi răbdarea să le descoperim (evident, nu vorbesc aici de teritoriul actual al ţării noastre, care are o imensitate de obiective turistice interesante). Părerea mea e că merită văzute, savurate şi povestite şi altora. Pasiunea călătoriilor poate fi hrănită şi cu locuri aproape de casă, nu numai la mii de kilometri depărtare, pe tărâmuri exotice.

 

RĂSPUNDE