O părere despre mişcarea Childfreedom

Deunăzi am citit pe diagonală un articol care enumeră cu emfază 50 de motive pentru care viaţa fără copii e mai bună…Nu dau link, nu-i fac reclamă. Stau şi mă întreb, cu o mină uşor tâmpă, de ce atâta înverşunare? Am căutat pe net, există mişcarea Childfreedom, asociată cu sintagma ChildfreeFeminism. Pe bune? Asta înseamnă feminismul, mai nou? Mândria că nu te reproduci? Eu mă gândeam că se referă la a fi puternică dar delicată, în acelaşi timp. Unică şi stăpână pe propriile talente şi abilităţi. Când zic feminism, mă gândesc la o Simone de Beauvoir, la o Coco Chanel, la o Audrey Hepburn. Într-adevăr, poate imaginea lor ar fi fost mult diferită dacă ar fi avut copii (later edit: am aflat că Audrey a avut doi copii 🙂 mulţumesc pentru menţiune), probabil nu ar fi avut timpul şi starea să lupte pentru drepturile femeilor de a fi egale cu bărbaţii pe plan educaţional, cultural, politic. Pe de altă parte, o zic din proprie experienţă, adevărata feminitate ţi-o descoperi după ce ai născut.

Am prietene care nu au copii, unele nici nu-şi doresc. Fine with me. Ele mă respectă pentru ceea ce sunt, şi eu le respect pentru ceea ce sunt ele. Prietenia şi respectul faţă de o altă femeie clar nu se limitează la a vorbi despre tipurile de scutece, alăptare sau lapte praf, educaţia propriilor progenituri şi crize de plâns (şi aici mă uit la fel de tâmp la discuţiile aprinse dintre taberele de mame, care mi se par la fel de inutile ca şi bătăile dintre suporterii a două echipe de fotbal, pe stadion).

De când mă ştiu, am încercat mereu să nu judec oamenii. Nu mi-a ieşit întotdeauna, recunosc. Dar fac eforturi. Motto-ul meu e „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” şi sunt convinsă că fiecare procedează aşa cum simte, aşa cum îl îndeamnă contextul, aşa cum vede prin propria perspectiva asupra vieţii. Nu vom avea niciodată cum să ne dăm seama 100% de ce cineva are un anumit comportament, pentru că nu suntem în creierul lui. Sigur ne scapă nişte detalii pe care le ştie doar acea persoană sau nici nu le ştie, le are în subconştient. Fiecare e liber să creadă în ce vrea şi să facă ce doreşte, atâta timp cât nu răneşte pe altcineva (nici fizic, nici verbal, nici cu gândul).

Eu nu sunt o feministă decât pe alocuri. Din punctul meu de vedere, bărbatul e mai puternic, îi şade mai bine în anumite roluri, mie mi-e bine la un nivel la care pot schimba un bec sau înşuruba ceva dar aş prefera să le facă el.

Da, eu câştig un pic mai mult decât soţul meu. Dar el e ok cu asta (cel puţin declarativ :D) pentru că ăsta e job-ul pe care şi l-a ales şi îi place. Eu am dreptul, prin lege, la colaborări plătite extra-serviciu, el nu. Eu îmi pot schimba locul de muncă şi am o gamă mai diversa de posibilităţi, el nu. Dar nu-mi place să mă ocup de toate treburile casei şi să iau decizii de una singură. Îl vreau alături de mine şi am nevoie de un braţ puternic în jurul meu când mi-e frig şi frică. Sunt mamă convinsă, de la 20 şi ceva de ani îmi făceam planuri că până la 30 o să am cel puţin un copil. Rostul meu cel mai important pe Pământ ăsta îmi pare, cel de a lasă măcar o fiinţă umană care să facă fapte bune mai departe. Da, am şi alte meniri şi nu mă dezic de ele, sunt încă pe drumul de a le descoperi şi a le împlini. Dar pot accepta fără a judeca, faptul că sunt femei şi bărbaţi care nu îşi doresc să dea o viaţă. Sau nu pot face copii şi atunci decid să nu mai încerce. Pentru mine nu e nicio problemă.

De asta nu voi înţelege şi nu voi aprecia niciodată mişcările anti-ceva. Iar cine e pro un anume lucru, să-l promoveze cu inteligenţă, bun simt şi un dram de discreţie.

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts