O carte care mă calmează: „Puterea părinţilor. Succesul copilului tău depinde de tine” + Concurs

O carte care mă calmează: „Puterea părinţilor. Succesul copilului tău depinde de tine” + Concurs

În mod neîntâmplător am menţionat din titlu faptul că e o carte care mă calmează fiindcă, în ultima vreme, am plecat de câteva ori nervoasă spre serviciu. Din diverse motive pe care nu le detaliez acum. S-a nimerit să am la mine, pentru lectura „subterană”, adică din metrou, cartea Adrianei Mitu, „Puterea părinţilor. Succesul copilului tău depinde de tine” şi, după câteva pagini citite, mă linişteam şi ridicam ochii spre lume mult mai senină. Cartea reuneşte mai multe teorii de parenting care mie îmi sunt destul de cunoscute aşa că „am ţopăit” cu mare avânt prin frazele Adrianei. O abordare caldă şi paşnică te învăluie de la prima pagină până la ultima, puţin chiar prea familiară mi s-a părut mie la început, cred că am o chestie pe creier cu adresarea „draga mea” de la persoanele care nu mă cunosc, dar m-am aşezat mai bine pe scaunul din metrou şi m-am imaginat pe un fotoliu comod, sorbind un ceai aromat alături de o prietenă bună.

carte

Cartea este un proiect al unui om care, lucrând cu copii diverşi (inclusiv din centre de plasament) dar şi cu adulţi, îndeosebi cu părinţi (formare în Aware Parenting şi life coaching), a lucrat cu el însuşi. O mare parte din text este trecut prin filtrul personal, pornind de la propriile trăiri şi experienţe de când era mică şi explicând, folosind şi exemple concrete, sentimentele părinţilor şi ale copiilor prin prisma teoriilor practicate. Totodată, oferă şi câteva idei de jocuri pentru a-i sprijini pe copii să îşi dezvolte abilităţi precum: rezolvarea problemelor, decizie, încrederea în sine etc.

Ceea ce a declanşat începerea acestui proiect, pe care recunosc că-l aveam în minte de foarte mulţi ani, este faptul că m-am uitat în jurul meu şi am observat cât de puţini oameni întregi emoţional sunt şi cât de mulţi suferă. Iar suferinţa aceasta se manifestă diferit de la persoană la persoană, în funcţie de familia din care provine. Sunt exact acele tipare parentale mental-emoţionale despre care vorbesc în cartea. Şi cu toţii provenim dintr-o familie cu bune şi cu mai puţin bune. Întrebarea este ce anume vrem să păstrăm din această moştenire şi ce nu vrem să oferim generaţiilor viitoare ? Pentru că fără a conştientiza nu avem cum să oprim acest proces.  Şi mi-am dat seama că mulţi oameni nu reuşesc să se simtă fericiţi şi împliniţi, sunt în continuă căutare a ceva ce le va aduce bucurie. Adriana Mitu

Practic, ce face Adriana e să traducă, pe înţelesul părinţilor, diverse comportamente ale copiilor. Cele care îi pun în dificultate, de obicei. De exemplu, am citit cu maxim interes sugestii despre cum să ne învăţăm copiii despre educaţia mâniei: „(…) Data viitoare când te enervezi pentru un anumit lucru, verbalizează-ţi sentimentele în prezenţa copilului, în acelaşi timp modelând o reacţie calmă. (…) Când copilul se enervează la rândul său îi poţi spune: Înţeleg că te-ai enervat, când te linişteşti, putem vorbi. Ai văzut ce fac eu când sunt mânioasă şi cum mă liniştesc” (pag. 144). Şi adaugă faptul că putem chiar să le spunem copiilor ce ne place nouă să facem de obicei ca să ne calmăm.

Cartea abordează 5 mari piloni: modelul fiecăruia dintre noi (de unde venim şi ce tipare ne fac să acţionăm într-un anume fel), valorile omului de succes, rădăcinile personalităţii unui astfel de om, comportamente de exprimare ale copiilor, relaţia cu partenerul de viaţă. Iar capitolul 6 oferă exemple de jocuri pentru dezvoltarea emoţională a copiilor. Ce îmi place este că a extras de la Aletha Solter (aware parenting), Jacques Salome, Marshall B. Rosenberg (comunicarea nonviolentă), Larry Cohen (playful parenting) şi alţii, un conţinut care se împleteşte şi îl prezintă ca pe un întreg cu sens.

Aşa cum pentru proiectul său Adriana a intervievat mulţi specialişti care au fiecare opinii foarte interesante, o parte prezentate la sfârşitul cărţii ca mici interviuri, i-am adresat şi eu câteva întrebări. Mi-a povestit că are o nepoţică de 11 ani de la care învaţă multe şi chiar se regăseşte uneori pe ea însăşi, copilul. Şi dacă tot veni vorba de cum era Adriana în copilărie, o întâmplare de atunci care a marcat-o, unul dintre exemplele ei personale preferate din carte, este:

Până la vârsta de 8 ani am locuit cu bunica şi părinţii mei. După această vârstă bunica s-a mutat în casa ei, iar eu am rămas în casa părinţilor. Şi brusc m-am trezit copilul cu cheia de gât, care se ducea singur la şcoală, se întorcea de la şcoală tot singur, mânca singur, facea temele, se juca singur. Desigur, o etapă normală în dezvoltarea mea, însă acest lucru nu înseamnă că a fost şi o etapă uşoară. Într-una din zile când am ajuns acasă s-a întâmplat ca cineva să apese pe clanţa uşii, încercând să intre în casă. Nu ştiu cine şi de ce, însă cert este că m-am speriat foarte tare şi am sunat-o pe mama la serviciu. Seara, când ambii părinţi au ajuns acasă, au început să discute despre ce mi se întâmplase mai devreme, în decursul zile. Moment în care eu am simţit că primesc foarte multă atenţie. Ei bine, ghici ce am făcut a doua zi ? I-am minţit pe ai mei părinţi că cineva m-a urmărit de la şcoală acasă. Şi a treia zi la fel şi a patra. Apoi m-am oprit pentru că lucrurile degeneraseră foarte tare şi părinţii mei, normal, erau foarte speriaţi şi voiau să anunţe poliţia. Nu au aflat că i-am minţit atunci, au aflat după mulţi ani, însă aş fi fost curioasă cum ar fi privit ei situaţia. Ceea ce cred că surprinde foarte bine întâmplarea mea este că în spatele oricărui comportament se află un motiv. Întrebarea este care ar putea fi acel motiv ? Atât de rar ne adresăm întrebarea aceasta care ne-ar putea scuti de multe conflicte şi etichete pe care le punem celorlalţi, atunci când ne dăm cu presupusul şi credem că ştim cu certitudine de ce au procedat într-un anume fel. De aceea am ales ca în mai toate conferinţele pe care le susţin să vorbesc despre cei trei factori care duc la apariţia unui comportament nedorit, sau aşa cum îl numesc eu – comportament de exprimare sau de adaptare.

Adriana oferă cadou un exemplar al acestei cărţi, aşa că m-am gândit la un mic concurs cu tragere la sorţi. Mecanismul este:

  1. Lasaţi un comentariu la această postare, prin care îmi povestiţi, pe scurt, care este cea mai specială „super-putere” de părinte, pe care o aveţi în relaţia cu copiii voştri (cum se manifestă super-puterea voastră pentru a-i sprijini pe cei mici în dezvoltare)
  2. Daţi Like paginii de Facebook dedicată cărţii

Pe data de 13.09 voi extrage câştigătorul. Mult succes!

 

Edit 13.09 ora 16:13 – Câştigătoarea, prin tragere la sorţi, este Anca Iuliana Lazăr! Felicitări!

Tragere la sorti 13.09

Abonează-te la blog

RĂSPUNDE

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Fără comentarii.

  • avatar image

    Anca Iuliana Lazar

    septembrie 2, 2015 Reply
    Cea mai speciala super-putere de parinte este aceea de a iubi,a creste si a educa copilul.
  • avatar image

    Cornelia Buica

    septembrie 2, 2015 Reply
    As zice ca prietenia! Faptul ca m-am jucat cu el cand a dorit, cand am dorit, am reusit sa devenim buni prieteni, iar in momentele de dificultate ii aduc aminte ca prietenul la nevoie se cunoaste.
  • avatar image

    Ramona

    septembrie 2, 2015 Reply
    Empatia este cea mai puternica superputere a mea in relatia cu Petru, care are acum 15 luni; zilnic incerc sa ma pun in papucii lui si sa vad lumea prin ochi mici si curiosi
  • avatar image

    nihilsineanima

    septembrie 2, 2015 Reply
    Super puterea mea este ca o incurajez pe cea mica sa-mi povesteasca si sa chicoteasca despre ce anune ii place cand face ceva, astfel incat sa-i creez un filtru intern si sa stie sa se autoaprecieze, sa nu astepte de la ceilalti sa afle daca a facut ceva bine sau nu, si ii cresc astfel si stima de sine :).
  • avatar image

    Nicoleta

    septembrie 2, 2015 Reply
    Super-puterea mea, daca o pot numi asa, este ca o las sa exploreze lumea cat pot de mult, fara s-o ingradesc cu firea mea protectiva. ma uimesc pe mine cand e vorba de ea si de cunoasterea lumii - sper sa ma tina cat mai mult, s-o las sa faca si lucruri pe care eu n-am indraznit sa le fac (de ex sa sar cu parasuta) :)
    • avatar image

      mamicaactiva

      septembrie 2, 2015 Reply
      Hehe, nu e timpul pierdut sa sari cu parasuta :) Eu voiam sa fac asta la implinirea varstei de 30 de ani dar am vazut cat costa si am lasat-o pentru 40 :))
  • avatar image

    Ioana S.

    septembrie 3, 2015 Reply
    Super-puterea mea...iubirea de mama, care imi da puterea de a avea rabdare si ma face sa cresc deodata cu el.
  • avatar image

    Cristina B.

    septembrie 4, 2015 Reply
    Noi suntem prietene si fetele au toata increderea sa imi povesteasca orice. Cred ca prietenia noastra e o super-putere, desi nici iubirea nu e mai prejos.
  • avatar image

    holografica10

    septembrie 5, 2015 Reply
    Super puterea mea, ca mamica este sa incerc sa evit toate greselile pe care, involuntar, parintii mei le-au facut atunci cand m-au crescut pe mine! Si in plus, sa ma documentez pentru a gasi cel mai bun mod de a o educa, de a-i perrmite sa se dezvolte in cel mai frumos mod cu putinta. Fetita mea are doar 10 luni si inca am destul timp sa imi corectez eu toate apucaturile rele pe care le port cu mine si sa reusesc sa ii ofer ei o educatie autentica, fara sa mai fiu mereu pe pilot automat.
  • avatar image

    Picincu-Hobjila Viorica

    septembrie 7, 2015 Reply
    Cea mai interesanta super-putere a mea, ca mama a doi strumfi nazbatiosi, veseli si dragalasi, este aceea de a sti in orice moment ce fac ei si ce spun ei; de multe ori ma intreaba baietelul:"mami, dar de unde stii tu ca fac asta acum?"(desi el se afla in cealalta camera) sau "cum de ai auzit ce spuneam eu, ca vorbeam in soapta..."...ei, bine...i raspund ca eu am un al treilea ochi si o a treia ureche speciale, cu care aud si vad ce fac mereu copiii mei :)
  • avatar image

    Teodora Gaina

    septembrie 9, 2015 Reply
    Eu cred ca toate mamele au milioane de superputeri. Nici o super-putere nu e mai speciala ca alta atata timp cat super-puterea ta se declanseaza atunci cand trebuie. Ieri ti-ai tinut in brate puiul si i-ai alinat colicii sau durerile de dintisori, azi sunteti cei mai buni prieteni discutati orice, va tavaliti prin iarba, sariti in toate baltile si va udati pana la piele, in 5 minute esti cel mai recunoscut masterchef punandu-i pe masa mancarea preferata. De ziua lui il faci sa exclame "este EXACT ce mi-am dorit". Maine are o dezamagire la scoala, sau in dragoste si esti acolo sa-l asculti, sa-l sfatuiesti....etc. Sunt lucruri marunte, 99.99% instinctive(zic eu), care pe mine ma bucura si imi umplu inimima de fiecare data cand copilul meu zambeste, si care ma transforma in fiecare zi intr-o noua supereroina!
  • avatar image

    Rox Pop

    septembrie 10, 2015 Reply
    superputerea mea de parinte e la fel ca in Masca cu Jim Carry …acum bucatareasa si spalatoreasa, acum meditator si copil in joaca cu papuselele, peste doua momente sunt initiatorul unui proiect de pictura dar si femeia de serviciu…apoi seara ma transform repede in cititor si povestitor si toate astea dupa 10 ore de munca la serviciu…asta e puterea mea speciala :)
  • avatar image

    wwwnico

    septembrie 12, 2015 Reply
    Super-puterea mi-e sufletul de copil...asa ma pun in locul juniorului meu si incerc sa il inteleg mai bine. Astfel ne ajutam sa ne dezvoltam reciproc...rabdare sa fie! :)
  • avatar image

    mamicaactiva

    septembrie 13, 2015 Reply
    Câștigătoarea, prin tragere la sorți, este Anca Iuliana Lazăr! Felicitări! Și mulțumesc tuturor celor care au participat. Cred că fiecare super-putere menționată de voi este esențială pentru o educație de calitate. Vă aștept în continuare la mine pe blog, cu păreri despre ceea ce scriu dar și idei despre ce ați vrea să citiți aici.
  • avatar image

    Picincu-Hobjila Viorica

    septembrie 15, 2015 Reply
    felicitari :)
%d blogeri au apreciat: