„Mami, vreau un căţel”

„Mami, fii atentă, când o să fiu mare ca tine, tati o să-mi cumpere un căţel, negru, care să rămână mic, să îl plimb în lesă, să stea când îl mângâi şi să nu muşte.”

Asta îmi aud urechile de 3-4 ori pe zi, de vreo 2 săptămâni încoace. Şi de fiecare dată mă amuză privirea ei serioasă şi importantă şi buzele ei mici şi cărnoase prin care răzbat cu o fermitate adorabilă cuvintele de mai sus. Momentan avem o pisică. Şi încă una cu personalitate, care a suferit de gelozie când a apărut Lidia. Îi cădea blana, nu prea mânca, era ameţită. Mă rog, şi eu eram cam la fel, nu de gelozie 😀 Ne-am revenit amândouă dar ea e foarte ataşată de noi, e înnebunită după mângâieri (când vrea ea, bineînţeles) şi să stea lipită de unul dintre noi (da, inclusiv pe căldurile astea), nu cred că ar suporta să mai apară un animăluţ prin zonă. În plus, m-aş simţi aiurea să scot caţelul la plimbare iar Kitty (prima noastră fiinţă de care am avut grijă împreună, ca un cuplu) să rămână în casă, singură.

 Din arhiva personală 🙂

Deocamdată, am ajuns la un compromis şi nu vrem să mărim „grădina zoologică” din cele 2 camere (având în vedere că Lidia se preface mereu că e câine, pisică, dinozaur, cal, şarpe, broască şi… le-am şi pierdut şirul). Deşi tare aş mai înghesui şi un câine, trebuie să mă ţin pe poziţii, pentru că efectiv nu mă văd trezindu-mă la 6 să plimb animalul. De când mă ştiu, mi-am dorit enorm o creatură, de preferat cu blană şi care să dea din coadă. Până să mă mut cu chirie am avut doar peruşi după care am suferit pentru că au murit în toate felurile posibile (ori au zburat, ori au făcut tumori la cap, la fund, incredibil ce boli pot să aibă nişte păsărele aşa mici). Mâţa are 6 ani deci până la bătrâneţile ei mai este aşa că va trebui să găsim o soluţie dacă insistenţele din partea copilului continuă. De dat nu o dăm, clar. Dacă am trecut eu peste primele luni de viaţă ale copilului, când eram gata să intru în depresie pentru că felina e geloasă şi îmi muşcă fata (felina care, de altfel, era mai speriată decât mine de fiinţa care plângea des şi dădea din mânuţe şi picioruşe). Şi acum muşcă, din când în când, dacă nu-i dăm atenţie sau când se crede ea animal de pradă. Dar o învăţ pe Lidia să aibă grijă, să citească limbajul pisicii (pupile dilatate, coadă care se mişcă nervos vs ochi semi-închişi, corp relaxat, când vrea să fie mângâiată). Se înţeleg bine, fiecare cu personalitate ei, puternice şi încăpăţânate amândouă 🙂 Sunt cam ca două surori care se bat şi apoi se împacă, în felul lor. Şi mă fascinează atracţia Lidiei pentru animale de orice fel, mă bucură enorm. Ştiu că grija pe care o va avea pentru animăluţele de casă (şi nu numai de casă), o va responsabiliza, îi va spori empatia şi echilibrul personal, dar şi aprecierea pentru natură.

„Mami, când o să fiu mare? Ce înseamnă un an? Peste câte zile? Un an e duminică?” Am încheiat citatul… 🙂

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts