Irascibilitatea copiilor când se întorc de la școală

Cică după primii maxim 5 ani, e gata cu crizele de furie la copii. Eu cred că nu se termină, ele doar se transformă 😀 Acum 4 ani mă întrebam unde va duce treaba cu descărcarea emoțiilor. Ei bine, încă nu am găsit un răspuns final. E cu dus și întors, trebuie înțeleasă foarte bine și aplicată cu mare atenție. De ce?

Acum vă fac o destăinuire…

Timp de vreo 2 ani, am pus în practică faza asta cu plânsul și crizele ca modalitate de eliberare. Dar am omis ceva: tehnicile de calmare. Am tot încercat să mi le șlefuiesc eu dar nu le-am exersat alături de Lidia. Ce a rezultat? Copilul, temperamental din fire, își găsește greu o metodă corectă de autoliniștire.

Am folosit intenționat cuvântul „corect” pentru că dezvoltarea dependețelor e o metodă greșită de atenuare a anxietății. În punctul ăsta avem noi de lucrat.

Practic, ce nu am anticipat corespunzător?

Am vrut să cresc un copil autonom, cu spirit liber. Cred că nu exagerez când spun că astea sunt gândurile majorității părinților cu odrasle din generația Z. Am stat lângă ea când facea ca toate cele, sperând că va învăța reziliența la frustrare, la cuvântul „nu”. M-am gândit că asta o va ajuta să se adapteze mai încolo, în societate. Și nu regret, pentru că drumul e cel bun. Însă nu am anticipat faptul că stresul face parte din viața noastră și nivelul lui crește, nu scade.

Faptul că elevii trebuie să-și reprime anumite reacții în mediul școlar, îi face să se dezlănțuie în cel familiar. Adică acasă. Se pare că americanii i-au dat nume și fenomenului respectiv.

E vorba de after-school restraint collapse

Nu e o mare găselniță, până la urmă și noi când ne întoarcem de la serviciu, suntem plini de nervi. Obosiți, tracasați, am vrea doar să ne trântim pe canapea. Uneori simțim nevoia să povestim despre ce s-a întâmplat acolo. Alteori, nu avem chef să fim întrebați nimic. Irascibilitatea copiilor când se întorc de la școală se manifestă prin voce ridicată, nervozitate, plâns, vorbit „în doi peri”, etc. Sigur aveți și voi destule exemple.

Revin la ce scriam mai demult, nu uităm să facem diferența între obrăznicie și detensionare. Disciplina și limitele rămân mereu în atenție, deși e al naibii de greu, știu.

Vulnerabilitatea îi sperie (inclusiv pe noi)

Pe mine sincer, mă frustrează lipsa controlului. Am devenit conștientă că asta mă face irascibilă. Nu-mi iese întotdeauna să opresc „furtuna” atunci când simt că mă apucă. La anumite „lecții de răbdare” am cam lipsit 😀

Tot la americani am citit niște soluții moderate și de bun simț, zic eu (sursa todaysparent.com):

• Să îi întâmpinăm cu o atitudine pozitivă când îi luăm de la școală
• O îmbrățișare și un zâmbet, în loc de discuții despre teme
• Fără conversații „grele”, sigur nu au chef să vorbească despre „cum a fost la școală”
• Iritabilitatea vine, deseori, din oboseală și foame. Mâncatul sigur îi va înviora puțin. Ideal, ceva cu aport nutritiv și care nu îi surescită dar nu intru acum în detalii
• Pe cât posibil, să nu programăm activități extra-școlare imediat după program
• Timp să-și revină, făcând ceva ce le place, fără multe presiuni
• A ne simți aproape îi poate susține moral. Tot în articolul respectiv, am văzut niște idei drăguțe: o poză cu noi în ghiozdan, un mesaj încurajator în cutia pentru pachețel
• Conectare înainte de a merge la școală, pentru a se destinde și a le mai trece dorul de noi, peste zi: un joculeț, o povestioară pe drum

Oricum, ceva descărcări de nervi tot vor fi. Dar rolul nostru e să îi învățăm cum să-și gestioneze anxietatea și frustrarea. Mă refer din nou la acele tehnici pe care toți ar fi bine să le practicăm: respirăm profund, discutăm cu cineva ajută să ne calmăm. Să le repetăm că pot avea încredere în noi să ne povestească ce îi supără, atunci când se liniștesc. Când sunt calmi, putem căuta împreună soluții pentru a rezolva ceea ce îi frământă. Haioase, pentru detensionare, dar și fezabile. Motivele supărărilor sunt clar mai complexe decât în viața de preșcolar. Pentru a se deschide, e esențial ca ei să știe că sunt în siguranță cu noi, nu îi vom judeca și suntem aici ca să îi sprijinim.

Voi cum procedați? Aveți și alte soluții care să vă vină în ajutor, atât vouă cât și copiilor?

Sursă foto antet

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts