Fără lacrimi în primele zile de grădiniţă

Prin martie, am ajuns la concluzia că micuţa mea de 3 ani şi 3 luni se plictiseşte acasă, are prea multă energie, simte nevoia de apartenenţă la un grup, deci este pregătită pentru pasul…cel mare. Pipi la wc face aşa că măcar am bifat una din două, iar în 4 ore pe zi, cât durează grădiniţa cu program normal, şansele sunt minime să o scape trebuşoara mare şi să ceară un pampers în care să se elibereze, aşa că să zicem că avem acoperire şi pe partea asta.

Dar nici prin gând nu-mi trecea că lucrurile se vor mişca aşa repede. Până să mă dezmeticesc, am apucat să întreb la a doua grădinţă de stat pe care am vizitat-o în dimineaţa respectivă, „mai aveţi cumva locuri?„. Au răspuns pozitiv. Asta după ce, alături de propria-mi mamă din dotare, ne-am înţeles telepatic legat de faptul că locul are o rezonanţă bună. Prin asta înţeleg:

• oameni zâmbitori, destul de relaxaţi, de la educatoare până la îngrijitoare şi paznic,
• spaţiu de joacă generos şi
• copii puţini (am o fobie faţă de locurile înţesate de copii, se pare că i-am transmis-o şi Lidiei vrând nevrând pentru că nu-i plac gălăgia şi agitaţia prea puternice).

Am stabilit ce acte trebuie aduse şi că putem începe în câteva zile (pentru avizul epidemiologic, am reuşit şi performanţa de a-i recolta eu copilului exudat şi probă coproparazitologică pentru analize şi aviz epidemiologic….deh, omul capătă skill-uri noi de-a lungul timpului :D).

Despre ce se face la grădiniţă îi mai povestisem eu dar acum chiar mi-am făcut simţită toată convingerea că o să-i placă.

Bineînţeles, nu am uitat nici de wc-urile mici mici, care au fascinat-o de la bun început :)) Fără să înfloresc prea mult, i-am explicat că mami o va duce de dimineaţă la grădiniţă iar bunica o va lua la prânz (adică la 12:00, înainte de masa de prânz; singurul lucru care m-a deconcertat un pic este că trebuie să-i gătesc în continuare pentru toate cele 3 mese ale zilei dar m-a împăcat gândul că şi asa ea are probleme cu constipaţia deci e mai bine să-i prepar eu în continuare decât să primească combinaţiile clasice).

Aşa că, de câteva zile, o las acolo relativ veselă şi împăcată cu ceea ce i se întâmplă. Trezirea de dimineaţă e dificilă, avem un ritual cu ţinut în braţe, urmărit desene animate şi îmbrăcat în timpul ăsta, ieşit pe uşă când se termină episodul. Prima dată când am plecat de la grădiniţă, Lidia rămăsese în braţele educatoarei, cu privirea un pic umedă dar eu, când am trecut de colţul stăzii, mai să mă apuce plânsul în hohote. Îmi tremurau picioarele şi nu-mi venea să cred că am ajuns şi în faza asta. Şi că am început-o lin.

Deocamdată, acomodarea pare să se fi instalat, acasă se joacă uneori ilustrând prin cuvinte şi gesturi ce cred că se petrece în timpul zilei la grădiniţă, deci îmi imaginez că e o experienţă pozitivă pe care vrea să o cuprindă cu gândul.

Sincer, nu-mi pare rău că am aşteptat până acum, am înţeles cât de important e să am răbdare, să mă joc terapeutic cu ea, să îi acord atenţie şi afecţiune, e clar că ea nu e genul care să ardă etape, are nevoie de stabilitate, încredere (atât în ea cât şi în cei din jur) şi conştientizare. After all, ceva tot am făcut bine 🙂 Acum sunt mai liniştită şi aştept să văd ce urmează în dezvoltarea ei.

Sursă foto antet

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts