Din nou despre crize la copiii mici – descărcare sau răsfăţ?

Din nou despre crize la copiii mici – descărcare sau răsfăţ?

Furie, ţipete, lucruri pe care le repetă într-una ca un pick-up ruginit şi iar furie. Buburuza mea se transformă uneori într-un dragon feroce (că tot îi plac dragonii :D) şi se enervează, se încordează peste puterile mele de înţelegere, de cuprindere a motivelor concrete pentru care face asta.

Eram pregătită pentru astfel de crize pentru că am citit din primul ei an de viaţă despre tantrum-uri. Dar când e vorba de propriul copil şi când ai mintea plină de câte ai de făcut prin casă sau o oboseală cruntă te pune jos, numai asta nu-ţi mai trebuie, oricât de terapeutic ai crede că e.

După zile cu activitate intensă sau perioade în care mă vede mai puţin, se dezlanţuie

Găseşte un motiv (de obicei faptul că nu vrea să se culce şi trage de mine să mă dau jos din pat, sau pur şi simplu se concentrează pe ceva ce vrea şi nu poate primi) şi plânge puternic peste jumătate de oră. Zeci de minute în care, de fiecare dată, învăţ să mă controlez şi să şed blând pentru că orice aş face, nu dă nici un rezultat.

Să îmi adun toată răbdarea (capitol la care sunt, oricum, deficitară) şi perseverenţa unui jucător de sudoku din ăla de nivel avansat, care a greşit undeva şi, caută, nevrotic, să îi dea de cap. De bebeluş a fost mai intempestivă şi nici eu n-am mers pe metoda atragerii atenţiei de la plâns pentru că, instinctiv, am simţit că nu are rost să o întrerup, acum chiar spune „veau să pâng”.

Dar de fiecare dată stau şi mă gândesc (că tot stau şi mă uit la ea cu ochii mari şi încerc să procesez informaţia), mă întreb dacă e normal, dacă într-adevăr chestia asta îi face bine (că celor din jur sigur nu dar asta e situaţia :D).

Cam ce cantitate de sentimente negative mai are ea de descărcat?

Mă întreb dacă nu şi asta poate deveni o dependeţă în sine, simplul fapt că are nevoie de o criză pentru a putea reveni la starea de copil drăgălaş şi pufos.

Teoriile contemporane de parenting sunt contradictorii, bineînţeles, în ceea ce priveşte acest tip de comportament. Eu m-am simţit mai apropiată de metodele AP (unde crizele de furie şi tăvălitul pe jos sunt chestii la fel de normale ca răsăritul soarelui), pentru că mi s-au părut cel mai rezonabil explicate lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei la copilul meu sau pe care le-aş vedea logice. Dar asta nu înseamnă că nu am dubii.

Nu înseamnă că nu mă gândesc serios în ce ar putea degenera asta atunci când va creşte. Sau se va linişti treptat, va reuşi să găsească (şi cu ajutorul nostru poate) modalităţi mai constructive de a-şi descărca furia? Nu am pus articolul ăsta în seria „De-ale parenting-ului” pentru că e mai mult ca o minge aruncată la fileu şi mi-ar plăcea să dezbatem un pic. Da, ştiu, fiecare copil e diferit şi ar trebui să fac ce cred eu de cuviinţă sau să consult un psiholog dacă am întrebări. Eu însămi mi-am mai spus părerea despre crize şi plâns pe blog.

Sincer, nu-l văd un subiect încheiat şi, de când sunt în diverse comunităţi de mămici, am aflat multe (atât interesante unele cât şi exagerate altele) şi firea mea de Balanţă tresare plăcut la o discuţie cu argumente concrete 🙂 Sunt sigură că e un subiect foaarte spumos şi mai am o grămadă de lucruri de învăţat şi aflat, aşa că mi-ar plăcea să aflu ceva păreri.

RĂSPUNDE

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Fără comentarii.

  • avatar image

    Cristina Calin

    iulie 15, 2014 Reply
    Domnisoara mea nu a avut crize de furie cand era mai mica. Nu a urlat, tipat, nu s-a tavalit pe jos. Acum, la 6 ani, incepe să isi arate cornitele de berbec si să tranteasca usi, sa tipe, sa faca mutre, sa planga prin parc. De cele mai multe ori o iau peste picior, cand isi face numarul, ii spun ca premiile Oscar pentru drama s-au dat sau chestii din astea. In schimb, domnul bebelus care are doar 9 luni, pare promitator in ale crizelor de personalitate si zau ca nu stiu ce sa ii fac. Ii explic ca nu are voie, el se uita la mine, rade, isi vede de ale lui si daca il iau din locul periculos sau ii iau din mana vreun obiect, incepe spectacolul. Va trebui sa invat sa gestionez astfel de situatii, pentru ca la varsta asta nu merge cu glumele. Probabil, ca va trebui sa imi adun toate urmele de rabdare si sa astept sa ii treaca, fiind consecventa in deciziile pe care le iau.
    • avatar image

      mamicaactiva

      iulie 16, 2014 Reply
      Cristina, imi pot imagina ce dificil e. Dar domnita ta nu e un pic geloasa pe cel mic?
      • avatar image

        Cristina Calin

        iulie 16, 2014 Reply
        Nu mai mult decat este normal. E posibil sa fie si din aceasta cauza mai revoltata un pic, dar am observat ca este o perioada. Majoritatea colegilor de gradi au episoade de acest gen, fie ca au sau nu frati mai mici.
  • avatar image

    Haine copii

    iulie 15, 2014 Reply
    Foarte frumos scris. Mulțumesc.
  • avatar image

    g.cojocaru

    iulie 15, 2014 Reply
    rasfat? .. nu cred. In cazul alor mei crizele au fost un soi de metode de comunicare. Rabdare! Eu nu le-am abordat AP-ish pe toate. Nu am fost capabila .. dar nici nu m-am pus cu omorul pe ei. Cumva gasesti tu un echilibru intre nevoile si putintele tale si cele ale copilului. Incearca toate metodele cu care rezonezi, pana la urma, incercand, veti gasi si echilibrul vostru...
    • avatar image

      mamicaactiva

      iulie 16, 2014 Reply
      Voi cam de pe la ce varsta ati gasit echilibrul? :-)
      • avatar image

        g.cojocaru

        iulie 17, 2014 Reply
        echilibrul total inca il cautam :) Gasim metode care sa ne ajute sa trecem peste etape.. dar etapele lor se succed atat de repede incat suntem mereu in cautare de noi si noi metode :)
  • 4 ani, vremea schimbărilor | Mămica Activă

    ianuarie 1, 2016 Reply
    […] lună în urmă ajunsesem, toți, la capătul puterilor din cauză că intra tot mai des în niște crize de nervi din care efectiv nu reușea să iasă. Chiar ea spune deseori că nu poate să se liniștească. E […]
error: Conținutul este protejat!