Din nou despre crize la copiii mici – descărcare sau răsfăţ?

Furie, ţipete, lucruri pe care le repetă într-una ca un pick-up ruginit şi iar furie. Buburuza mea se transformă uneori într-un dragon feroce (că tot îi plac dragonii :D) şi se enervează, se încordează peste puterile mele de înţelegere, de cuprindere a motivelor concrete pentru care face asta.

Eram pregătită pentru astfel de crize pentru că am citit din primul ei an de viaţă despre tantrum-uri. Dar când e vorba de propriul copil şi când ai mintea plină de câte ai de făcut prin casă sau o oboseală cruntă te pune jos, numai asta nu-ţi mai trebuie, oricât de terapeutic ai crede că e.

După zile cu activitate intensă sau perioade în care mă vede mai puţin, se dezlanţuie

Găseşte un motiv (de obicei faptul că nu vrea să se culce şi trage de mine să mă dau jos din pat, sau pur şi simplu se concentrează pe ceva ce vrea şi nu poate primi) şi plânge puternic peste jumătate de oră. Zeci de minute în care, de fiecare dată, învăţ să mă controlez şi să şed blând pentru că orice aş face, nu dă nici un rezultat.

Să îmi adun toată răbdarea (capitol la care sunt, oricum, deficitară) şi perseverenţa unui jucător de sudoku din ăla de nivel avansat, care a greşit undeva şi, caută, nevrotic, să îi dea de cap. De bebeluş a fost mai intempestivă şi nici eu n-am mers pe metoda atragerii atenţiei de la plâns pentru că, instinctiv, am simţit că nu are rost să o întrerup, acum chiar spune „veau să pâng”.

Dar de fiecare dată stau şi mă gândesc (că tot stau şi mă uit la ea cu ochii mari şi încerc să procesez informaţia), mă întreb dacă e normal, dacă într-adevăr chestia asta îi face bine (că celor din jur sigur nu dar asta e situaţia :D).

Cam ce cantitate de sentimente negative mai are ea de descărcat?

Mă întreb dacă nu şi asta poate deveni o dependeţă în sine, simplul fapt că are nevoie de o criză pentru a putea reveni la starea de copil drăgălaş şi pufos.

Teoriile contemporane de parenting sunt contradictorii, bineînţeles, în ceea ce priveşte acest tip de comportament. Eu m-am simţit mai apropiată de metodele AP (unde crizele de furie şi tăvălitul pe jos sunt chestii la fel de normale ca răsăritul soarelui), pentru că mi s-au părut cel mai rezonabil explicate lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei la copilul meu sau pe care le-aş vedea logice. Dar asta nu înseamnă că nu am dubii.

Nu înseamnă că nu mă gândesc serios în ce ar putea degenera asta atunci când va creşte. Sau se va linişti treptat, va reuşi să găsească (şi cu ajutorul nostru poate) modalităţi mai constructive de a-şi descărca furia? Nu am pus articolul ăsta în seria „De-ale parenting-ului” pentru că e mai mult ca o minge aruncată la fileu şi mi-ar plăcea să dezbatem un pic. Da, ştiu, fiecare copil e diferit şi ar trebui să fac ce cred eu de cuviinţă sau să consult un psiholog dacă am întrebări. Eu însămi mi-am mai spus părerea despre crize şi plâns pe blog.

Sincer, nu-l văd un subiect încheiat şi, de când sunt în diverse comunităţi de mămici, am aflat multe (atât interesante unele cât şi exagerate altele) şi firea mea de Balanţă tresare plăcut la o discuţie cu argumente concrete 🙂 Sunt sigură că e un subiect foaarte spumos şi mai am o grămadă de lucruri de învăţat şi aflat, aşa că mi-ar plăcea să aflu ceva păreri.

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts