Din angoasele mele de mamă (V): competitivitatea, nervozitatea şi nerăbdarea

Din angoasele mele de mamă (V): competitivitatea, nervozitatea şi nerăbdarea

În primul episod am publicat părerea Cristinei despre încăpăţănarea (uneori exagerată, mi se pare mie) a fiică-mii. Cristina Petrescu-Ghenea este medic specialist în psihiatria copilului şi a adolescentului, psihoterapeut de cuplu şi familie, în cadrul Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie (AMPP).
În continuarea provocării pe care i-am lansat-o, de a mă ajuta să interpretez şi să gestionez 3 situaţii dificile, de această dată mă confrunt cu o competitivitate intensă şi nerăbdare cumulată cu nervozitate. Îi mulţumesc încă o dată Cristinei pentru răbdare şi sugestii.

Descrierea mea despre Lidia: Competitivitatea destul de ridicată în întâlnirile cu alţi copii. Deşi la grădiniţă toţi o caracterizează drept cea mai cuminte (în colectiv e reţinută şi nu iese în evidenţă), în joaca de 1 la 1 cu alt copil (fie mai mic sau mai mare) are o tendinţă pronunţată de a ignora orice regulă a vreunui joc (uneori chiar şi dacă e stabilită de ea la început) şi o aud des „Eu sunt prima! Eu câştig!” iar în cele mai multe cazuri, nu era vorba de un concurs. Eu i-am explicat că nu e nevoie să fie mereu competiţie în viaţă iar dacă e, uneori câştigi, alteori pierzi, important e să înveţi din asta. Şi am luat diverse exemple din viaţa ei şi a mea.

little_miss_impatient_by_teamfortressgoddess-d8zro69

Răspunsul Cristinei:

Este bine să le vorbim copiilor, să le explicăm şi exemplificăm dar să nu uităm de faptul că ei nu sunt încă echipaţi cerebral ca să urmărească monoloage pe teme care doar pe noi ne interesează. Cu copii atât de mici ne ajută şi modelarea, adică expunerea.  Să nu uităm însă de temperament şi de ABC-ul comportamental. Care este Antecedentul? Adică: de ce îşi doreşte copilul atât de mult să fie primul? În ce circumstanţe? Ceva din ceea ce fac adulţii sau a văzut/auzit în mediul lui de viaţă îl conduce către acest comportament? Şi Consecinţa: ce se întâmplă după ce el/ea intră în competiţie sau când trişează? Câştigă de fiecare dată, primeşte mai multă atenţie din partea adulţilor, atenţie care altfel nu este manifestată? O idee bună ar fi să ne jucăm împreună, din când în când, jocuri în care suntem în competiţie iar copilul să fie expus unui sir firesc de înfrângeri şi câştiguri. Ne putem folosi de acest moment pentr a-i modela comportametul vorbind despre competiţie, fair-play, câştig şi pierdere, tolerarea frustrării.

cristina-petrescu-ghenea

Descrierea mea despre Lidia: Nerăbdarea şi nervozitatea. Ştiu că nu e musai să înveţe literele de acum dar e cel mai relevant exemplu pentru ceea ce vreau să exprim: recunoaşte cel mult 40% din alfabet şi când lucrăm împreună cu litere desenate sau magnetice, se plictiseşte din momentul în care îşi dă seama că greşeşte. Nu-i place să greşească, să caute răspunsul, să nu aibă dreptate. Şi renunţă uşor 🙁 Se enervează, se foieşte atunci când nu-i iese ceva şi-l lasă baltă. Are un vocabular foarte bun (mi-au confirmat diverse persoane) dar totul trebuie să fie în felul ei şi în ritmul ei, altfel nu mai e deloc. Senzaţia mea e că atitudinea asta ascunde o nesiguranţă, reflectată şi de dependenţele pe care le dezvoltă cu repeziciune în funcţie de etapă (de supt atunci când o alăptam, de pampers până la aproape 4 ani, acum de dulciuri, de jucării mereu noi etc.). Dar nu ştiu cum să gestionez având în vedere că nici eu şi nici maică-mea (care stă zilnic cu ea) nu avem o mare încredere în noi şi mai suferim uneori şi de anxietate şi frustrare reprimată, fiecare în felul ei.

Răspunsul Cristinei:

Şi nerăbdarea poate fi o trăsătură înnăscută, dar asta nu înseamnă că nu încercăm să o educăm. Pe de altă parte, copiii, cu cât sunt mai mici, cu atât au mai putină răbdare.

În astfel de momente, grele pentru copil, este deosebit de important să îi validăm frustrarea sau furia, chiar dacă pentru noi nu au sens: ”Ştiu ca nu-ti vine usor, că este deosebit de frustrant pentru tine! Eu te iubesc şi dacă greşeşti, ştii asta! Hai că mai încercăm de încă doua ori şi apoi luăm o pauză să ne jucăm, bine?” Ideea conform căreia este mai important să încercăm decât să câştigăm este bine să o facem destul de clară copilului cu blândeţe şi încurajare, cu paşi mici şi multă răbdare. Este vital însă ca sarcinile să fie în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se afla copilul nostru, altfel, chiar dacă până la urmă reuşeşte, este foarte probabil că îi vom inocula o mare scârbă faţă de activitatea respectivă. Asta nu înseamnă însă că nu exersăm, aşa cum am exemplificat mai sus, toleranţa la frustrare, dar NUMAI cu activităţi care corespund etapei de dezvoltare sau dacă nu respectă această cerinţă, îi fac plăcere copilului creiând motivaţia intrinsecă.

Sunt două extreme în care ne putem duce ca părinţi aflaţi în faţa unei astfel de provocări: fie să renunţăm şi astfel să nu îi dăm celui mic ocazia de a exersa toleranţa la frustrare, fie să îl obligăm şi să îl frustram excesiv, ceea ce, în cele din urmă va duce la distanţare sau poate chiar la o luptă de putere. În ambele situaţii, efectele se vor vedea asupra stimei de sine a copilului. Dacă noi nu suntem lângă el, nu doar fizic ci conectaţi emoţional şi atenţi la nevoile specifice vârstei lor, atunci copilul este pus în faţa situaţiei de a se regla emoţional aşa cum poate: folosind substitute. Acestea pot fi reprezentate de un obiect, cum sunt jucăriile, de mâncare, uitatul excesiv la televizor sau jocuri video. Se creează un precedent periculos pentru cel mic, despre care am mai scris mai pe larg aici: http://paginadepsihologie.ro/kilogramele-in-plus-cand-folosim-mancarea-pe-post-de-pansament-pentru-suflet/.

O idee împărtăşită de mai mulţi experţi din lumea parenting-ului ar fi să oferim momente de conectare emoţională mai dese – acel ”timp special” petrecut zilnic (jucându-ne, râzând, povestind), chiar înainte ca ele să ne fie solicitate prin comportamente nepotrivite, dar mai ales în momentul în care copilului îi este greu. Să ne amintim că fiecare moment de criză reprezintă o oportunitate de învăţare dar şi de conectare.

Pe de altă parte, ne este greu să oferim din ceea ce noi nu avem – şi de multe ori nu avem, deoarece nu am primit nici noi la rândul nostru. De aceea, pentru a nu transmite de-a lungul generaţiilor aceleaşi răni, este bine să le conştientizăm şi să încercăm să le vindecăm. Există multă literatură dedicată părinţilor pe această tema, iar eu recomand cu drag autorii care vin cu dovezi ştiinţifice reale cum sunt Tina Payne Bryson sau Daniel Siegel, care pot fi citiţi şi în limba română. În Inteligenţa Parentală (http://paginadepsihologie.ro/produs/inteligenta-parentala-disciplina-dincolo-de-drame-si-haos-emotional/) autorii vin cu sfaturi practice şi explică mecanismele fiziologice care stau la baza acestora, pe când în Parentaj sensibil şi inteligent (http://paginadepsihologie.ro/produs/parentaj-sensibil-si-inteligent/), Daniel Siegel vorbeşte despre cum putem să nu lăsăm rănile trecutului nostru să ne afecteze relaţia cu proprii copii.

Abonează-te la blog

LEAVE A REPLY

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.