De la un medic pediatru către părinţi: ce ar trebui să ştim înainte de a merge cu copiii la camera de gardă

De la un medic pediatru către părinţi: ce ar trebui să ştim înainte de a merge cu copiii la camera de gardă

Aseară mi-a atras atenţia o postare pe Facebook distribuită de mai multe persoane. E vorba de cea a Cristinei Popescu, medic pediatru rezident, care începea aşa:

După ultima gardă pe care am avut-o în pediatrie când m-am simţit copleşită de numărul de consultaţii şi tratată ca ultimul om de mai mulţi părinţi pt că au stat să aştepte la camera de gardă, m-am tot gândit cum să scriu nişte explicaţii „la rece” astfel încât să nu iasă scântei şi să nu fie o discuţie despre „ăştia sunt medicii din România, corupţi, fără suflet etc” şi de cealaltă parte „pacienţii sunt întotdeauna de vină”.

Pentru că sunt mamă şi am fost şi eu de câteva ori cu Lidia la urgenţe (slavă Domnului, nu cu probleme grave, doar cu viroze), ştiu cum e să te panichezi, ştiu cum e să te apuce plânsul atunci când trebuie să dai datele copilului (mi s-a întâmplat dintr-un motiv aparent banal: văzusem în camera de aşteptare o mamă care tremura şi plângea după ce fusese cu micuţul la recoltare de analize şi efectiv nu m-am mai putut abţine pentru că ştiu cât e de greu acel moment pentru copii). Ştiu cum e să ţi se spună să te aduni, chiar dacă noi nu eram într-o situaţie gravă deci nici nu aş fi avut, în mod normal, de ce să mă sperii. Numai imaginându-mi prin ce emoţii trec părinţii care chiar au urgenţe, mi se moaie genunchii.

Mi-am dorit să aflu mai multe informaţii despre ce ar trebui să ştie părinţii înainte de a merge la camera de gardă, aşa că am contactat-o pe Cristina şi a acceptat să-mi răspundă la câteva întrebări, fapt pentru care îi mulţumesc tare, tare mult (o mare parte din ceea ce a scris pe Facebok, e redat şi mai jos).

Mămica Activă: Cum îmi spunea chiar astăzi o doamnă doctor, din păcate la medic ajungem doar când este ceva în neregulă, nu atunci când suntem sănătoşi deci presupun că atitudinea cea mai frecventă pe care o au părinţii este panica. Şi atunci când părinţii sunt speriaţi pentru că nu ştiu cum să-şi facă bine copiii, intervin uneori şi reacţii de furie, atitudinea de superioritate, stres care afectează şi activitatea personalului medical.

Care sunt cele mai frecvente atitudini ale părinţilor, neproductive pentru voi şi care vă împiedică să vă faceţi treaba? Îmi poţi da câteva exemple, te rog?
13962904_10201979719890608_4464450879205086299_o
Cristina Popescu: „Într-adevăr, înţeleg că este teamă în inima lor.
Cele mai neproductive atitudini sunt:
  1. cea în care ni se spune: „Copilul meu are febră de 12 ore şi consider că trebuie să îi daţi antibiotic.” Este foarte important de înţeles că febra apare atât într-o afecţiune virală(virus) cât şi într-o afecţiune bacteriană. Doar bacteria este omorâtă de antibiotic Dacă dăm antibiotic într-o viroză riscăm că atunci când va avea nevoie de el să nu îşi mai facă efectul pt că a căpătat rezistenţă la bacteria respectivă. Noi consultăm copilul şi decidem dacă e nevoie de antibiotic sau nu.
  2. cea în care ni se spune: „Copilul meu reprezintă o urgenţă şi vreau să îl vedeţi acum” (în condiţiile în care sunt mai mulţi copii care aşteaptă). Toţi părinţii consideră că micuţul lor are prioritate. La prezentare, ei trec prin triaj, li se ia temperatura şi se întreabă în mare motivul pt care sunt acolo. Dacă asistenta care face triajul observă ceva în neregulă, ne anunţă şi îl vedem imediat.
  3. cea în care părinţii vorbesc tare pe hol sau intră peste noi în timpul unei consultaţii întrebând: „dar copilul meu când îl vedeţi? Cel mai rău caz, întrebarea: Dar cui trebuie să îi dau bani că să îmi vadă şi mie cineva copilul?” ne disperă. În condiţiile în care consultăm continuu, copil după copil, în ordinea venirii sau a gravităţii dacă nu e nicio urgenţă.Copiii foarte mici (mai mici de 3 luni), febrele mai mari de 39 grade C, convulsia, traumatismul, deshidratarea severă, insuficienţa respiratorie (când copilul necesită Oxigen), etc sunt urgenţe.

  4. când părinţii se prezintă în garda de weekend sau noaptea pentru că un copil are o afecţiune ce durează de 2-3 săptămâni, cerându-ne să îi facem „toate analizele din cap până în picioare”. În weekend ar trebui să vină la camera de garda afecţiunile acute sau ceva care a alarmat în mod special părintele în acel moment, chiar dacă durează de mai mult timp.”

M.A.: Din propria mea experienţă, când copilul îmi e bolnav, nu mai prea sunt coerentă în acţiuni şi-mi adun toate forţele ca să-i alin suferinţa. Iar oboseala din cauza lipsei de somn, frica de ceea ce se poate întâmpla, îmi înceţoşează şi mai mult gândirea. Deşi se spune că intuiţia unui părinte este esenţială, informarea este şi ea foarte importantă. Ce ar trebui să ştie, să verifice şi să facă părinţii înainte să ajungă la camera de gardă? Ai menţionat în postarea ta, pe scurt, ce înseamnă urgenţe, din punct de vedere medical. În ce cazuri ajung deseori familii cu copii la camera de gardă, fără a fi cu adevărat urgenţe?

C.P.: Înainte de a se prezenta la camera de gardă, părinţii ar trebuie să ştie să trateze febra. Febra este considerată temperatura mai mare de 38,3C. În aceste condiţii, se dă antipiretic (Nurofen sau Paracetamol) în funcţie de greutatea copilului. Dacă temperatura este peste 39C, se fac împachetări cu cearşaf ud (care se tot udă până temperatura ajunge undeva la 38,7C) sau se pune copilul în cădiţă cu apă caldă dar se aduce la temperatura 18-20C turnând apă rece peste şi îl lăsăm 10 min verificând din nou febra. Pot aştepta acasă 24-48 ore să vadă cum evoluează febra şi ce alte simptome apar.
Dacă copilul varsă şi are diaree, e necesar un regim alimentar.
Dacă îi curge nasul trebuie dezobstruat cu apă de mare sau ser fiziologic şi aspirat secreţiile.
E util ca fiecare părinte să colaboreze cu un pediatru care să îl înveţe aceste lucruri. Nu avem timp să le spunem la camera de gardă. Sau să vorbim despre diversificare la camera de gardă.”

Acestea de mai sus sunt şi cazurile neurgente: subfebră debutata de câteva ore, rinoree apoasă (muci care sunt ca apă), 1-2 vărsături sau 1-2 scaune diareice la un copil mare, afecţiunile care durează de mult timp fără să se fi schimbat ceva care să alarmeze părintele.

M.A.: Percepţia majorităţii pacienţilor este că sistemul de sănătate are multe deficienţe, de la igienă până la dotări, amabilitatea şi operativitatea personalului medical şi multe altele. Dar ştim că şi vouă vă e greu şi sunteţi nemulţumiţi. Din punctul tău de vedere, în ceea ce priveşte activitatea de la camera de gardă şi, în general, din spitale, care crezi că sunt aspectele care ar trebui îmbunătăţite în mod prioritar? Ce ar trebui să funcţioneze (mai bine) pentru ca voi să puteţi lucra eficient?

C.P.: Cu siguranţă dacă am fi mai mulţi doctori ar fi mai util. Dacă gărzile nu ar mai dura 24 ore, ci doar 12. Acesta este cel mai important aspect pe care îl pot spune acum.

M.A.: Ceea ce li se reproşează doctorilor şi asistentelor, de multe ori, e lipsa empatiei, repezeala cu care oferă nişte explicaţii, senzaţia că deranjezi, ca pacient, nu că beneficiezi de un serviciu, inclusiv când este vorba despre copii. În plus, mulţi spun că, dacă nu dau şpagă, nu li se dă atenţie Voi cum priviţi asta? Cum ar trebui să gândim şi să acţionăm, în calitate de pacienţi şi părinţi de pacienţi, ca să putem avea parte de o experienţă corectă de ambele părţi?

C.P.: „În spitalele în care am lucrat am avut parte de o echipa faină, de oameni de la care am învăţat cum să fiu doctor dar şi cum să fiu om. Aşa cum scriam în postarea de pe facebook, fiecare pădure are uscăturile ei, ca în orice alt domeniu. Atât cât putem încercăm să răspundem la orice întrebare care are legătură cu situaţia acută. Întrebările: Sunteţi siguri că medicamentul nu îi va face rău? Dar ce are copilul meu, că de asta am venit la doctor? nu sunt utile.”

Încercăm să prescriem tratamentul necesar, să explicăm efectele adverse. Şi uneori dacă părintele se prezintă la câteva ore de la debutul febrei e posibil să nu vedem nimic în neregulă. Semnele bolii acute pot apărea mai târziu decât febra. În cazul acesta recomandăm reevaluare peste o perioadă scurtă de timp.”

Scopul postării, aşa cum şi Cristina mi-a spus în mod expres, este să găsim o cale de a colabora, părinţi şi medici, astfel încât copiii să fie bine. O bună informare a părintelui induce mai mult calm şi siguranţă, ceea ce ajută în orice situaţie, mai ales în cele urgente. Voi ce alte informaţii credeţi că e important să avem, pentru cazuri în care trebuie să acţionăm rapid , în favoarea sănătăţii copiilor noştri?

RĂSPUNDE