Cu copilul pe trasee montane

Cu copilul pe trasee montane

Categorie:Călătorii

Eu nu sunt om de munte, prefer de o mie de ori o vacanţă la mare, pe meleaguri autohtone sau străine, dar asta nu înseamnă că nu recunosc importanţa aerului de munte şi beneficiile unor excursii pe plaiuri mioritice (am dat-o pe Mioriţa mai ales că astăzi chiar am trecut pe lângă o turmă de oi şi am proaspăt pe retină imaginea lor 🙂 ).

Noi mergem în fiecare vară la Cheia, o staţiune săracă în orice chestii „mondene” (nu mă refer la vedete de prin reviste de scandal, ci la măcar un spaţiu de socializare, cel puţin pentru copii, adică un leagăn, un tobogan….), nu are bancomate, farmacii, puncte sanitare, supermarket-uri (ok, sunt câteva magazinaşe cu produse alimentare şi care îndeplinesc necesităţi de bază, plus unul cu jucării şi suveniruri), nici restaurante (tocmai s-a deschis unul timid, să sperăm că rezistă). În weekend, „centrul” staţiunii de interes local (căci aşa scrie pe panou când te apropii, venind dinspre Săcele), se mai animă cu vânzători la tarabe, de unde se pot cumpăra produse cu specific: brânzeturi, şunci, slănini, fructe de pădure, dulceţuri, clasicul sirop de brad şi aşa mai departe. În afară de asta, dacă există turişti însetaţi de muzee, în maxim o oră şi jumătate pot vizita 2 obiective: Muzeul „Flori de mină” (am socotit şi pauza de shopping, vă puteţi alege cu nişte bijuterii drăguţe din pietre semipreţioase) şi Muzeul de Antropologie dedicat activităţii savantului „Francisc Rainer” (copiii mici nu vor înţelege mare lucru dar cei un pic mai mari pot fi interesaţi de obiecte precum microscopul, binoclul şi telescopul din mansardă sau de sectorul de anatomie, iar adulţii vor urmări filmuleţele despre evoluţia omului, bioritm etc.).

De ce mergem, atunci, la Cheia? Pentru că, din Bucureşti, în maxim 2 ore şi jumătate ajungem (bonus: evităm Valea Prahovei cea aglomerată şi prea plină), fiindcă avem o căsuţă aici, moştenită de la bunicii mei şi pentru că peisajele şi posibilităţile de „plimbare” pe munte sunt destul de multe. Până anul trecut, ne-am plimbat mai mult pe coclauri (a se citi prin pădurile de jur împrejurul staţiunii şi pe la Mănăstirea Cheia), cu Lidia în marsupiu sau în cărucior (până la 2 ani şi jumătate) sau pe jos, admirând toţi câinii, pisicile, caii (chiar şi nişte porcuşori vietnamezi erau într-o vreme) care ne ieşeau în cale.

IMG_20150813_111005

Anul trecut, văzând-o în vervă şi dornică de „aventuri”, m-am gândit să încercăm un traseu. Cum nu mă pricep prea bine, nu am ales chiar unul uşor aşa că ne-a luat ceva să-l parcurgem: cu maşina până în Valea Berii, de unde am mers pe jos până la Cabana Ciucaş. Drum forestier, urcuş nu prea mare până la un punct în care mie personal îmi venea să mă pun în fund şi să plâng. Mă rog, nu puteam nici să plâng pentru că presiunea pe creierul meu era aşa mare, aşa tare îmi zvâcneau tâmplele, că abia respiram. Mi-a venit de hac o pantă abruptă, dar am biruit-o cu o ultimă sforţare şi am văzut cabana. Pe Lidia a luat-o în braţe soţul meu dar pe tot restul drumului, copilul meu de 3 ani şi jumătate a mers pe jos. Apoi a vrut să vadă şi vârful, vreo 30 de minute de mers în sus. Am trimis-o cu ta-su, eu nu mai puteam. De întors, ne-am întors cu un fel de maşinuţă de teren condusă de un nene de la cabana Ciucaş. Am zis Aleluia! că n-a trebuit să o luăm la pas. Lidia mă întreba: „mami, când mai urcăm pe munte?” Mie îmi venea să leşin :))

Deci, sfat: dacă sunteţi spontani ca mine (rareori mă apucă dar şi când mă apucă, să vă ţineţi), asiguraţi-vă că vă puteţi întoarce de pe traseu, cu copilul, în condiţii umane (adică nu în 4 labe cum aş fi ajuns eu dacă nu aveau cei de la cabană serviciul respectiv de transport).

Una peste alta, am fost mândră. Şi de mine (că nu fac des trasee montane…aţi spune „ce mare spanac am făcut” dar la cât de couch-potato sunt, credeţi-mă, e un efort considerabil 😀 ) şi, evident, de Lidia că nu o credeam în stare de o tură cotată la vreo 2 ore şi ceva (3 ore din Cheia, dar noi am pornit de la Fabrica de îmbuteliere a apei Keia, adică Valea Berii).

Anul ăsta (că de la Cheia scriu acum 🙂 ) ne-am încumetat deocamdată la o bucată de traseu scurtă dar mult mai abruptă decât anul trecut, care ne-a oferit însă o panoramă tare frumoasă: de la Muntele Roşu, unde am ajuns cu maşina (drum asfaltat, doar pe o zonă mică încă se mai lucrează la şosea, înainte de a ajunge pe platou, prilej cu care ne-a adus cam un km, în cabina camionului, un nene simpatic 🙂 ), am urcat vreo 250 de metri (altitudine, mi-a zis soţul să precizez, că nu era clar) pe traseul spre Răscruce şi ne-am oprit în dreptul unei staţii de monitorizare a seismelor, loc unde am făcut şi poza de mai jos.

20160708_120015

Ce avem în rucsac pentru copil, pe traseele care durează în total (dus-întors) maxim 5-6 ore (cu posibilitatea de a lua prânzul la o cabană. înainte de întoarcere): jachetă, şapcă, apă, şerveţele (inclusiv umede sau un spray dezinfectant), stafide şi fructe deshidratate, eventual o ciocolată amăruie (care, în cel mai rău caz, devine şi „momeală” de încurajare pentru copii, de tipul „îţi dau restul după ce ajungem sus/jos”…), o jucărie pe care copilul o va plimba pe toate pietrele şi buştenii, povestind(u-i) pe unde merge (în imagine, un preaminunat Pterodactil 🙂 ). Pornind de la premiza că e o zi călduroasă şi nu ne paşte vreo furtună prin pădure. Nu uităm să lăsăm un pic de loc în rucsac pentru eventuale amintiri culese de pe drum.

La ce să ne aşteptăm cu un copil pe trasee montane: opriri pentru adunat pietricele/flori/beţe, urmărit fluturi/şopârle/broscuţe (asta e situaţia şi cu soţul, nu doar cu copilul 🙂 ), posibile alunecări (deci trebuie ţinut de mână de unul dintre adulţi la urcarea şi coborârea pantelor mai abrupte), popasuri pentru molfăit sau pentru diverse necesităţi fiziologice, meltdowns/tantrums sau, mai neaoş, smiorcăieli din cauza oboselii/foamei/emoţiei etc (momente în care trebuie găsite tot felul de modalităţi pentru a convinge copilul să se calmeze şi să îşi găsească ceva interesant de făcut, de exemplu numărat copaci sau privit formele norilor sau orice altceva vă mai trece prin cap, în stare de criză). În orice moment, trebuie să fim pregătiţi să ne întoarcem, poate chiar cu copilul în braţe/cârcă (Doamne fereşte de cazuri în care s-a lovit) deci e bine să ne gândim dinainte dacă suntem în stare să cărăm greutatea pe drum de munte.

Va urma un al doilea articol pe tema asta după ce vom încerca un traseu de mai mult de o zi, eventual la cort, dar nu cred că se va concretiza anul curent (acum avem cort dar, cel mai probabil, prima experienţă de genul va fi în curte, ca să vedem cum reacţionează 🙂 ).

Later edit: îi mulţumesc Laurei Frunză pentru sugestiile la adresa listei de obiecte de pus în rucsac, pentru copii. Într-adevăr, foarte importante mai sunt şi: încălţămintea (noi eram în adidaşi deci….not ok), crema solară (şi pe munte e soarele puternic, nu doar la mare), hainele de ploaie (în caz că, totuşi, prognoza meteo favorabilă nu se adevereşte). De altfel, ea are un articol foarte practic şi structurat despre echipamentul montan pentru copii, aici: http://www.laurafrunza.com/2014/11/04/echipament-de-munte-pentru-copii/. Tot ea mi-a recomandat blog-ul http://www.divainbocanci.ro/, sigur găsim informaţii utile pe acolo.

RĂSPUNDE

Fără comentarii.