Cronica unei alăptări prelungite spre un final de succes

Lidia are 2 ani şi 2 luni. Printr-un joc al sorţii, după ce am stat aproape 2 ani în concediu de creştere copil şi m-am întors la un job full time, am ajuns să stau din nou acasă, pentru moment. Asta se leagă de un punct crucial în care alăptarea a devenit pentru mine un proces foarte dificil din punct de vedere psihologic pentru că o simt pe fii-mea dependentă de mine într-un mod nenatural. Şi nu vreau ca asta să strice frumoasa relaţie pe care o avem.

Dar să o luăm cu începutul

Am născut prin cezariană. Din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat şi nu mă condamn pentru asta, având în vedere că totul a decurs în termeni relativ ok. Laptele nu a venit de la început, logic. Dar Lidia a fost hotărâtă (mult mai decisă decât mine) să sugă. În prima săptămână am numit-o, drăgăstos peste poate, „crocodilul meu”. În ciuda lipsei dinţilor, gingiile ei făceau o treabă extraordinară 😀 Aşa de „bună” că ragadele nu au întârziat să apară. Dar m-am documentat  pe net (acum 2 ani nu ştiam de consultanţii în alăptare), am încercat tot felul de poziţii (tot despre alăptare vorbesc, nu vă gândiţi la prostii 😀 ) şi am găsit una care mi-a mai alinat durerile, adică lungită lângă ea. Încet încet rănile au dispărut, a început să ia în greutate, am renunţat la suplimentul de lapte praf, la ceaiurile de chimen şi anason pentru că lactaţia se instalase cu succes. Şi aşa a început povestea de dragoste a Lidiei cu sânii mei 🙂 Şi a mea cu tot ce înseamnă copilul meu. Pentru că atunci când sugea se liniştea şi dormea. După lungi ore de încercat să o adorm în diverse alte feluri, m-am lăsat dusă de val, am luat-o în pat cu noi şi „ţâţă en-gros”. Lapte, din belşug. Calciu, nu ştiu, nu i-am făcut încă analize. Dar bucuria de a alăpta, de a-i da copilului meu ceva ce produc eu singurică special pentru ea = infinită.

Timpul a trecut

Și-a setat trezirile pe noapte pe la 2:00 AM, la 4:30 şi pe la 6:30-7:00. Poţi potrivi ceasul cu lejeritate. Asta dacă nu o dor dinţii sau nu e răcită, atunci e mai des. Pe durata zilei însă, alăptare după voie. Adormit doar la sân. Mi se zbârlea părul când mă gândeam că mă voi duce la serviciu şi o să fie taare greu cu somnul de după-amiază. A învăţat să adoarmă în cărucior legănată prin casă…Nici pe departe cea mai drăguţă soluţie dar asta e. În continuare, îi dădeam să sugă seara, la întoarcerea de la serviciu, la culcare, în timpul nopţii şi dimineaţa. Deja începeam să mă simt uşor folosită. De ce să mă ascund după deget dacă ăsta e sentimentul? Se bucura că mă vedea pe mine dar atracţia principală erau (şi încă sunt) ţâţeleeee :))

Acum, din nou casnică temporară, de voie de nevoie şi ajutată de bonă, stau acasă şi Lidia e all over me. Dacă o culc eu după-amiază se trezeşte de 2, 3 chiar 4 ori în 2-3 ore. Am hotărât să închei etapa asta atât de complexă din viaţa mea şi a Lidiei şi să deschid un nou capitol, bazat pe mai multă comunicare, pe empatie, pe respect şi înţelegere. Lucruri care, sper eu, vor compensa lipsa unui obicei esenţial pentru ea. Îmi doresc ca dependenţa ei de lapte matern să devină o dependenţă de iubire iar dorinţa mea ca ei să-i fie bine să mă ajute să trec fizic şi psihic peste hop-ul ablactării, al înţărcării. Azi am început cu o mică reuşită: am adormit-o fără ţâţă. Nu credeam că banalul „Podul de piatră” poate deveni incantaţie de adormit copiii 😀 I-a (ne-a) fost greu, acum încă mai suspină în somn. S-a trezit o dată, dă-i iar cu cântecelul, mângâiatul pe cap, etc. Dar ştiu că aşa e bine. Pentru că vreau să ajungă o domnişoară care e independentă şi încrezătoare în forţele proprii. Ştiu că poate. Iar eu…acum plâng cu lacrimi de crocodil dar ştiu că şi eu pot. Şi că e ceva ce ne va fi benefic amândurora.

Încet încet spunem „pa, ţiţi” pentru a intra într-o lume în care cuvintele, îmbrăţişările şi atenţia sunt mai presus oricărei dependenţe de ceva fizic.

Alăptarea e un proces, pentru unii copii şi unele mame, mai uşor, pentru altele mai complicat

Eu nu aş da înapoi niciodată şi nu m-aş vedea cu Lidia fără să o fi alăptat. E ceva ce merită încercat şi luptat pentru asta, chiar şi din perspectiva unei mame care a adoptat un copil şi nu l-a purtat ea însăşi în uter. Da, e posibil şi asta, întrebaţi consultanţii în alăptare acreditaţi. Fiindcă postarea e una foarte personală, nu intru în detalii ştiinţifice, vreau doar să aduc în atenţia tuturor viitoarelor sau prezentelor mame, ziua internaţională a consultanţilor în lactaţie de pe 5 martie. Informaţi-vă, că merită!

Iar mie, nouă, uraţi-ne succes, să ne iasă cu brio 🙂 Şi nu mă supăr dacă vreţi să ne trimiteţi o vorbă bună, un umăr pentru sprijin. We have a long way ahead of us…

Fotografia din antet este surprinsă de Alexandra Dincă, în cadrul expoziției foto Alăptarea oriunde, naturală

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts