Copilul şi lumea cu susu-n jos

Mă uitam la poza de azi cu fiică-mea stând cu capul în jos, ţinută de mâini de mine. Mi-am dat seama cât de bine ne reprezintă pe amândouă, ca moduri de a privi lucrurile. Pentru ea, mare parte din viaţa noastră e pe dos de cum o văd eu, de cum o vede soţul meu. Tocmai ce ne-am întors dintr-un sejur la mare, care a fost…antrenant. Pe lângă nişte neplăceri cu burticile (da, toţi 3 am avut în prima noapte treabă cu „tronul”, mă rog, Lidia cu pampers-ul – nu mă îndoiesc că a fost vorba şi de o somatizare a trăirilor noastre interioare) şi cu ploaia, din cauza căreia vremea a fost destul de răcoroasă şi apa prea „lece” ca să fie îmbrăţişată de mica prinţesă. Dar astea sunt inerente, să spunem. Antrenamentul cel mare a fost comportamentul fast-forward & rewind al fie-mii, care, scoasă din mediul ei obişnuit, a fost de o vervă deplină. Şi mai spornică decât de obicei 🙂

Analizând ce s-a petrecut în ultimele zile dar şi ce se întâmplă în vieţile noastre de zi cu zi, am realizat cât de diferit procesează copiii informaţia faţă de noi. Când eu sunt, uneori, copleşită de treburi, oboseală şi griji, Lidia vrea să se joace încontinuu. Cu mine. Când mie nu-mi stă mintea la poveşti ci doar la chestii concrete, ea caută mereu să îi citesc sau să-i spun ce fac personajele din cărticele. Când noi vrem să mâncăm, ea vrea la somn. Când vrem să dormim, ea ţopăie de zor deşi se freacă la ochi. La mare, noi îi ziceam să mergem în cameră pentru ca mai apoi să ne plimbăm, ea vroia acasă. În ultima zi de şedere acolo, înainte de plecare, desigur, ea vroia în cameră. Mi-am dat seama cât de mult contează rutina zilnică şi ce înseamnă o ieşire totală din zona care îi e ei cunoscută.

Cât de uşor trece ea de la râs la plâns şi invers, doar pentru a oglindi ceea ce simţim noi de fapt, pentru ca mai apoi să se autoprotejeze, instinctiv.

Am tot citit despre faptul că cei mici imită tot dar încă mi se pare incredibil cât de cameleonic e comportamentul lor şi, mai ales, cum răstălmăcesc tot, instinctiv, pentru a se apăra într-un fel de sentimentele negative. În tumultul de stări, nu mai ai cum să intri în profunzime şi să te scufunzi în nisipurile mişcătoare, nu? E o fugă continuă după simţuri şi trăiri care mai de care mai intense. „Dacă bagi aia în gură, o să te ineci”. „Serios?”, pare ea să spună „ia să văd!”.  Şi mă ţintuieşte cu privirea cea mai candidă cu putinţă, în timp ce îndeasă tacticos plastilină în gură. Non-toxică, dar oricum, reacţia mea naturală ar fi bleah. Dar ea, ca majoritatea copiilor, e senzorială. Şi exprimă prin toţi porii ce simte, ce gândeşte, ce vrea. Iar asta, având în vedere atât firea mea rezervată, mă scoate din papuci. Mă aruncă în zona aia minată din care aş vrea să ies dar mă afund pentru că mă ţin pe loc „trebuie”, „nu e bine”, „nu e frumos” şi altele de genul. Ea Capricorn, eu Balanţă. Ea hotărâtă din momentul în care a decis să vină pe lume, eu oscilantă, sensibilă, respectuoasă, prea respectuoasă cu tot ce mă înconjoară.

Iar când lumile noastre se întâlnesc, se lasă cu pupături, furtuni, lumină şi îmbrăţişări la ceas de seară.

Personalitatea ei puternică îmi dă bătăi de cap dar mă bucur că e diferită, rotundă şi colorată. De asta o iubesc.

PS: şi, da, aţi observat bine, avem şi o pisică zvăpăiată (nu vă lasaţi impresionaţi de postura sa leneşă :D) ce completează peisajul, micul zoo din casa noastră 🙂

Autor

Oana Constantinescu

See author's posts