Copii liberi sau copii fără limite?

Copii liberi sau copii fără limite?

cropped-cropped-birds-fly-to-freedom-girl-opening-cage_zps2e2b79b716

Ce (mai) înseamnă libertatea într-o societate plină de limite? Sau, de fapt, le-aş spune limitări. Pentru că eu văd lucrurile în alb şi negru în ceea ce priveşte barierele: există limite „bune” şi limite „rele”. În prima categorie aş include regulile legate de: bunul simţ, respectul faţă de propria persoană şi de cei din jur, siguranţa personală şi a tot ceea ce se află în vecinătatea noastră. Pe scurt, „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Sunt uşor de numărat pe degete dar destul de puternice încât să nu ne transforme în nişte sălbatici care abia au scăpat din pădure.

Şi acum mă îndepărtez uşor de cele bune, cu atenţie când trec graniţa fiiină şi abia vizibilă către limitele „bau-bau”. În partea asta, aş începe cu limitele cele mai apropiate de noi: auto-limitările. Programările cu care ne-au obişnuit cei care ne-au crescut (cei care, în felul lor, aşa considerau că e bine şi nu am de gând acum să-i învinuiesc doar că e momentul să înţelegem cine suntem noi şi de unde pornesc, în capul nostru, vocile lor). „Nu o să poţi” şi toate derivaţiile, „Aşa se cade, aşa au făcut toţi înaintea ta”, „Pentru că trebuie!” la întrebarea „De ce nu aş putea face lucrurile altfel?” etc. Şi mii de alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Chestii care ne opresc din evoluţie, ne blochează, ne taie răsuflarea când inspirăm adânc pentru a trece peste temeri şi a face ceva ce nouă ni se pare măreţ, în momentul respectiv. Prejudecăţi, tradiţii fără rost (aici am o întreagă polemică legată de biserică dar nu intru în ea), dogme, axiome (non-matematice, evident). Şi lipsa toleranţei, o da, această cutie a Pandorei. Un avânt prost dozat, inutil scos de la naftalină, atunci când ceva sau cineva nu se pupă cu ce considerăm noi de cuviinţă sărim ca leii la atac. În loc să ne păstrăm curajul şi energia pentru a apăra pe cineva sau în scopul unei cauze nobile.

Nu am atins nicăieri limitele legii, ele nu sunt nici bune nici rele, ele sunt. Ştiu, nu sunt discutabile, am votat Constituţia, avem legi prestabilite cu mult înainte să mă nasc eu. Nu pot să mă pronunţ în favoarea sau defavoarea lor, nu am pregătirea tehnică necesară. Cel puţin trăim într-o ţară în care nu e nevoie să ne acoperim chipurile, să mergem în urma bărbatului (în mod oficial, că neoficial se mai întâmplă), putem să ne ridicăm şi să ne cerem drepturile. Ei, aici am vrut să ajung…Ne cerem drepturile? Ne învăţăm copiii care sunt drepturile şi obligaţiile de cetăţean? Le arătăm şi justificăm valorile şi principiile noastre (care pot îngloba inclusiv regulile din propriile case)? Îi sprijinim în a-şi forma propria gândire critică şi judecată corectă pentru ca ei, la rândul lor, să ştie să argumenteze şi să îşi aleagă drumul în viaţă aşa cum şi-l doresc? Fără, bineînţeles, a încălca acele limite „bune”. Le insuflăm curajul de a lua atitudine, de a-şi proteja propriile pasiuni şi a nu se lăsa călcaţi în picioare de conformismul exagerat sau de răutăcioşii fără sens? Îi sprijinim, ascultându-i şi îndrumându-i, când le e greu pentru că la şcoală colegii îşi bat joc de ei? Sau, dimpotrivă, le zicem din start „bine ţi-au făcut, dacă nu te potoleşti”. Vrem să ne asculte, îi vrem cuminţi, vrem elite, vrem oameni culţi, dacă se poate să iasă aşa direct din burta mamei, vrem luptători, războinici, de parcă am fi în epoca romanilor, în arenele de lupte. Dar vrem ca mintea lor să fie liberă? Vrem ca ei să deosebească contrângerile închipuite de limitele reale?

Da, obrăznicia odraslelor nu e ceva tolerabil dar cât din obrăznicia lor e intenţionată şi cât e lipsa de informaţii şi de înţelegere a ceea ce văd şi aud? Până la o anumită vârstă, percepţiile le sunt diferite de ale adulţilor, la care se adaugă diferenţele de percepţie dintre oameni, în general. Suntem unici şi asta ne face interesanţi 🙂 Şi cât e imitaţie a celor din jur? Şi noi suntem obraznici, în felul nostru, mai ales atunci când ne ieşim din fire şi nu ne mai controlăm sau atunci când aruncăm replici acide în mod gratuit. Situaţii sunt nenumărate, concluzia e: cand vom învăţa şi noi că doar străduindu-ne mereu să evoluăm (pozitiv, desigur 😀 ), îi ajutăm, indirect, şi pe copiii noştri?

Abonează-te la blog

RĂSPUNDE

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Fără comentarii.

  • avatar image

    Daniel Buca

    august 17, 2015 Reply
    De foarte multe ori "obrazniciile" sunt rezultatul imitatiei. Parintilor li se pare amuzant si nu corecteaza deviatiile de comportament pe masura ce apar iar cand realizeaza ca au facut o greseala este deja prea tarziu si adopta strategia "ce sa-i mai fac acum". Cred ca pe masura ce copiii nostri vor fi mai educatie si mai civilizati, copiii lor vor fi mai buni, vor sti sa se responsabilizeze mai devreme si mediul va impune o serie de limitari naturale. Dar mai e pana atunci :)
  • avatar image

    O Mamă Curioasă

    august 17, 2015 Reply
    Dan Siegel _Whole-Brain Child: partea frontala a creierului copiilor este in plina dezvoltare pana la 20 de ani. Copiii sunt stapani pe partea emotiva. Partea logica vine mai tarziu. Trebuie sa stim sa avem rabdare.
%d blogeri au apreciat: