Cadoul

cadoul

Cadoul

Categorie:Reflectez

A deschis ochișorii larg mai târziu decât era normal, cam în a treia zi de viață, din cauza unei infecții oftalmologice cu care s-a născut. De mâncat însă, a fost gurmandă de la început 😀 Îmi amintesc detaliile astea, de acum 9 ani, pentru că mă simțeam destul de neajutorată în preajma ei. Pe atunci nu înțelegeam care e cadoul cel mai de preț pe care noi, adulții, li-l putem oferi copiilor pe care îi creștem.

Fii-mea a știut de la început să ceară ceea ce îi trebuia: păpică și brațe. Doar că nu m-am priceput eu din start să i le ofer cu toată deschiderea. Au trecut 9 ani de atunci. Îmi e ceva mai clar acum ce și pe unde am greșit. Dar și faptul că nu e cazul să fiu prea dură cu mine.

Copiii vin echipați cu abilitatea de a-și căuta, în persoanele din jurul lor, hrana și confortul pentru a supraviețui. Asta cam dă peste cap modul în care adulții sunt obișnuiți să trăiască. De cele mai multe ori, mamele sunt cele mai solicitate. Și pare o sarcină aproape supraomenească să aibă grijă non-stop de o ființă care mereu se agață de ele. Nu tu duș, nu tu somn suficient, nu tu spațiu sau timp personal. Ei au niște nevoi simple însă, nouă, îndeplinirea lor iar și iar ni se pare înnebunitoare, la un moment dat. Și e normal să avem așteptări diferite.

Cadoul cel mai de preț

Sunt aspecte legat de care am mai despicat firul în paișpe la mine pe blog, nu am o rețetă fabuloasă pentru a rezista cu creierul intact cel puțin după primii ani ai copilului. Deși am citit multe cărți și am încercat să aplic pe ici pe colo niște tehnici, puține s-au potrivit pentru că nu am crezut cu adevărat în ele.

Care este, de fapt, cadoul cel mai de preț în evoluția unui copil? Diferența dintre a crește un copil și a-i fi alături, e mentalitatea. Acel growth mindset care îl face să caute soluții în orice context și să se adapteze relativ rapid la schimbări.

Ei, chestia e că mentalitatea asta, dacă nu există deja, e greu de construit în capul unei mame deja epuizată, care nici nu abundă de încredere în sine. Sau în mintea unor adulți care vin cu tone de prejudecăți. Evident, nu imposibil, dar dificil. Se clădește în timp, cu multă conștientizare și ajutor din partea celor care au înțeles cum se face.

Să nu credeți că eu sunt la nivelul ăla. Ooo, nu! Dar măcar am priceput că anumite comportamente nu ajută la nimic. De exemplu, smiorcăiala când nu iese ceva, căutarea vinovaților sau atitudinea aia de veșnică nemulțumire.

De ce spun că e mentalitatea e un cadou pentru copil

În primul rând, ce ar însemna, din punctul meu de vedere mindset-ul ăsta pus în practică:

  • mai puțină autovictimizare, mai puțin perfecționism (ex: “nu am reușit să gătesc azi ce mi-am propus dar măcar m-am spălat pe cap” sau “nu am timp să fac tot, o să cer ajutorul”)
  • validarea unor emoții, de față cu copilul, cu discutarea lor apoi împreună și orientarea către soluții (ex: “am fost furioasă pentru că simțeam nevoia de puțină liniște dar uite, am vorbit cu bunica și mâine o să te las puțin cu ea ca să îmi rezolv singură niște treburi”)
  • acceptarea faptului că nu avem controlul absolut – unele lucruri nu vor ieși așa cum ni le-am imaginat. Și e ok, reconfigurăm traseul.

Dacă noi gândim și ne comportăm în așa fel încât să le transmitem copiilor dragoste dar și limite (adică iubire necondiționată dar le indicăm comportamentele care nu se fac să ne simțim bine, cu explicații), vor ajunge la gradul ăla de autonomie și încredere în sine după care tânjim pentru ei.

Abonează-te la blog

RĂSPUNDE

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: