Bâlbâiala de la 2 ani şi ceva
sursă foto: https://rachelnico.files.wordpress.com/2011/01/little-miss-stammer-stutter-the-mr-men-show-14322080-1114-638.jpg
M-am obişnuit să pun tag-urile articolului înainte de a scrie tot ce am în gând. Azi m-am surprins punând şi parenting necondiţionat. Nu ştiu dacă modul în care am procedat eu în cazul de mai jos este caracteristic 100% parenting-ului necondiţionat dar ştiu că pentru mine a fost o încercare, să-i spunem, interesantă.
Vreau sa vă povestesc o etapă de-a Lidiei pe care nu-mi vine să o numesc nici ciudată nici normală, e undeva între. Asta pentru că , după ce am discutat puţin cu două prietene pricepute – un psiholog şi un coach, şi zic pricepute pentru că am văzut pe propria piele rezultate foarte bune ieşite din „mâinile lor” – eu am privit-o ca o consecinţă relativ firească.
E vorba despre bâlbâială apărută din senin.
Fiică-mea de 2 ani şi câteva luni vorbea binişor pentru un copil de vârsta ei. N-am studiat exact câte cuvinte şi ce fel de conexiuni în discursul oral ar fi fost oricum normal să facă dar după părerea mea şi a altora, vorbea complex şi îndeajuns 🙂 O urmare logică , zic eu, a unor emoţii destul de puternice: o înţărcare ce a durat peste 2 luni şi a fost cu maaare jale, plus un „du-te vino profesional” de-al meu (la 22 de luni ale ei am revenit la un job full time, apoi după 4 luni am intrat în şomaj, deci din nou acasă cu ea, urmând ca după încă vreo 2 luni să mă întorc la un loc de muncă de 8 ore). Am realizat astfel cât de mult contează pentru un copil mic două lucruri: dragostea prezentă şi o rutină (nu aia în care mănâncă zilnic supă, ştiu :D). De ce? Pentru că a început deodată să se bâlbâie grav. La modul în care spunea şi de 20 de ori o silabă şi nu-i ieşeau cuvintele întregi. Începuse să simtă şi ea la un moment dat că ceva nu e în regulă că nu-şi poate finaliza propoziţia şi se enerva.
Ce am făcut? În primul rând, nu m-am panicat. Da, recunosc, mă frământam pentru că mi-am dat seama că eu am fost cauza. Dar nu fiindcă ma simţeam frustrată sau ruşinată de copilul meu. M-am gândit aşa: în cel mai rău caz, dacă rămâne cu bâlbâiala şi când creşte, va găsi ea însăşi căi să îi fie bine şi să se facă admirată, respectată etc. Am printre prieteni persoane care se bâlbâie şi ştiu că nu e un capăt de ţară, deşi le trebuie o voinţă mai mare pentru a se face „auzite”. Dar oricum, ştiam că până creşte mai durează şi sunt o gramadă de remedii, mai ales psihologice. Mai greu a fost cu părinţii mei şi cu bona care începuseră deja cu scenarii melodramatice. A trebuit să le explic şi să insist cu faptul că nu e bine să facem mare caz din asta, să îi arătăm Lidiei că face ceva greşit, când ea efectiv nu putea să facă lucrurile mai bine. Au fost momente când i-am zis şi eu să tragă aer în piept şi cuvintele i-au ieşit mai uşor.
Dar cel mai des am ignorat bâlbâiala, m-am relaxat uşor uşor şi m-am concentrat pe a o iubi. De fapt, pe a-i arăta dragostea, a-i demonstra faptul că orice ar fi eu tot o iubesc şi o ţin în braţe şi o pup şi mă joc cu ea şi îi acord atenţie. Evident, nu e simplu să faci asta şi
încă nu sunt un expert în „iubirea necondiţionată” şi asta din 2 motive: 1. copilul Lidia trezeşte în subconştientul meu diverse sentimente amestecate, din copilărie şi 2. (care derivă din 1) nu mă iubesc pe mine însămi necondiţionat îndeajuns de mult pentru a putea să răspândesc şi celor din jur ceva complet pur.
Şi finalul? Vă veţi întreba dacă am rezolvat ceva cu psiho-pupu-urile mele de mai sus. Da! Se mai bâlbâie doar foarte puţin, atunci când e obosită sau nervoasă. Deci, un caz de „repretitită” cronică vindecat 😀 Iar o dau pe limbajul Pluşicăi, mă scuzaţi, nu mă pot abţine 😀
Autor
RĂSPUNDE